Beraria cu tineri

Calea Victoriei, dupa arsita de dupa-amiaza, era pustie, doar din culoarul dintre doua case boieresti razbatea o rumoare.

Un ecou de la o nunta sau un parastas, de la o cearta sau de la un spectacol. Domnul Nasturel, un arhitect care, in ciuda celor saptezeci de ani, se tinea drept si nu ducea deloc lipsa de clienti, nu ar fi banuit ca, desi batuse bulevardul de zeci si zeci de ori, spre seara putea arata atat de dezolant. Domnul Nasturel s-a intors din drum si a inaintat cativa pasi pe culoarul intunecos, cu sentimentul ca face o mare greseala. Nu ca se astepta la cine stie ce incidente, dar din fire nu era un curios. La drept vorbind asa cum mergea pentru prima oara pe Calea Victoriei, la sfarsitul unei zile toride, cand nimeni nu indraznea sa iasa din casa, tot pentru prima oara se intorcea si din drum, din pura curiozitate.

In fundul unei curti, sub niste umbrele mari, adunati la mese de lemn, cu un design mai degraba neinspirat decat rustic, o multime de baieti si fete, nici unii trecuti de treizeci de ani, beau bere si conversau galagios. Nimic altceva decat ca beau bere, vorbeau si se simteau bine, se simteau perfect cu tineretea lor.

Domnul Nasturel a facut al doilea lucru de neinteles, la un om care mergea la o intalnire de afaceri, care nu obisnuia sa intarzie si nici sa uite unde se duce. S-a asezat la o masa si a cerut o halba cu bere. Intai a luat loc la una din mesele din margine, neocupata, dar apoi, cu halba in mana, s-a asezat pe singurul scaun liber din partea cea mai aglomerata a terasei. Se astepta ca tinerii sa spuna ceva, sa taca si sa-l priveasca intrebator, sa se arate stanjeniti de prezenta sa, insa nu s-a intamplat nimic. Si-au vazut de bere si de tinerete, iar domnul Nasturel a realizat ca, pentru generatia lor, generatia sa nu exista. Nu putea sa-i deranjeze ceva ce nu exista. Daca-i priveai de la distanta, discutiile pareau sa fi ajuns intr-un punct critic, atat de temperamentale si pline de gesturi ajutatoare erau. Tinerii vorbeau cu tot corpul, dadeau din maini, isi scuturau capul energic, radeau exagerat si adesea veneau cu replicile in cor.

Arhitectul a comandat inca o bere, semn ca nu avea de gand sa lase curand locul liber, insa nici asta nu a schimbat situatia. Hei, ar fi vrut sa zica, e un strain aici! Va asculta, va afla secretele. Nu-i omul invizibil, nu-i o papusa gonflabila. Ce naiba, luati-ma in seama. As putea sa va invat multe. Eram ca voi si uite unde am ajuns, muncesc si nu ma mai opresc din munca. Nici nu va pasa ca berea-i proasta. Nu va pasa de nimic!

Arhitectul Nasturel si-a dat imediat seama ca savarsea o prostie, ca de fapt nu avea nimic interesant sa le spuna. Ca berea aia proasta facea mai mult, pentru tineretea lor, decat toate cugetarile obosite ale unuia care nu mai iesise la o carciuma cu prietenii de la douazeci de ani, de cand hotarase sa devina cel mai mare arhitect al tarii. Si uite ca ajunsese cel mai mare. O stiau vreo zece persoane, care, ca si el, nu mai contau. Care proiectau vile fistichii, comandate de tot felul de marlani, care se umpleau de bani, dar, cand se ivea ocazia sa se simta si ei bine o jumatate de ceas, se uitau unii la altii si se intrebau: Cum adica sa te simti bine?!