Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La întâlnirea celor 20 de la Londra, ţările cu ponderea cea mai mare în economia şi politica globală au ajuns la un compromis; acesta are părţi bune, dar şi unele care arată că divergenţe importante au rămas. Câştigul cel mai de seamă îmi pare a fi atenţia acordată limitării daunelor colaterale în economiile emergente în ţările sărace.
Aceasta se vede din creşterea substanţială a resurselor pe care le poate mobiliza FMI - 500 de miliarde USD. S-a înţeles că recesiunea mondială loveşte foarte sever ţările mai puţin dezvoltate, care sunt expuse masiv riscului valutar (pe fondul unor pieţe financiare tot mai volatile) şi care nu pot recurge la stimulente bugetare de amploare pentru a compensa comprimarea activităţii sectorului privat ca şi a comerţului internaţional. FMI va emite totodată propria sa monedă (DST) cu echivalentul a 250 de miliarde USD, ceea ce va mări rezervele valutare ale ţărilor membre.
Tot la plusuri poate fi menţionat pachetul de finanţare şi garanţii (în valoare de circa 250 de miliarde USD) care urmăreşte contracararea tendinţei de scădere a comerţului internaţional - fenomen înregistrat pentru prima dată după al doilea război mondial. Această scădere alimentează înclinaţiile spre protecţionism, fragmentarea pieţelor putând conduce la veritabile războaie comerciale.
În ceea ce priveşte reforma sistemului de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare, paşi înainte s-au făcut; vor intra în vizorul autorităţilor specializate şi fondurile de risc şi de investiţii private şi se va acţiona pe linia combaterii paradisurilor fiscale. S-a decis formarea unui nou organism privind stabilitatea financiară la nivel global. Marea problemă rămâne însă coordonarea acţiunilor care se întreprind, în fapt, la nivel naţional. De exemplu, nu este clar nici acum care ar fi mecanismele care ar intra în acţiune când grupuri bancare transfrontaliere ar avea pierderi majore, care ar provoca daune în serie, efecte de contagiune. Nici în UE această chestiune nu şi-a găsit o rezolvare corespunzătoare, intervenţiile fiind de tip ad-hoc (vezi cazurile Fortis şi Dexia). Cu atât mai mult lucrurile se complică în spaţiul global. O tendinţă de regionalizare şi "relocalizare" a activităţii unor bănci este în curs, ceea ce se poate remarca şi în domeniul producţiei. Când bugetele naţionale sunt acelea care suportă costul unor salvări (bail-outs) de mare dimensiune nu este nefiresc ca guvernele naţionale să solicite orientarea operaţiunilor bancare, cu predilecţie către pieţele locale, fie aceasta cu caracter temporar.
Un minus al reuniunii celor 20 este aparenta incapacitate de a se găsi modalităţi clare de soluţionare a problemei produselor toxice din bilanţurile unor bănci. Atât timp cât aceste bilanţuri nu vor redeveni curate, este improbabil ca şi creditarea să repornească aşa cum presupune o relansare economică solidă.
Nu s-a ajuns la o formulă corespunzătoare privind activitatea coordonată de stimulare bugetară la nivel global. Este adevărat că stabilizatorii automaţi din UE au mai mare eficacitate în combaterea unor efecte sociale ale crizei, întrucât şi sistemele de asistenţă socială sunt mai "adânci" decât, spre exemplu, în SUA. Dar răspunsul Uniunii ar trebui să fie coordonat cu cel al SUA şi al Chinei, din perspectiva unui interes global. Pe de altă parte, Berlinul şi Parisul au motive să afirme că nu întotdeauna partenerii lor răspund cu celeritate în privinţa reformei sistemului de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare. Reuniunea a consemnat importanţa tot mai mare a Chinei în economia globală.
