“Că la biserica din sat/ Popa Ioan te-a botezat”

Şi-au înroşit palmele de atâtea aplauze spectatorii din Occident la concertele teribilului violonist român Alexandru Tomescu. Un înger i-a binecuvântat sensibilitatea, i-a mângâiat cu aripa-i îngerească degetele care făceau minuni pe strunele viorii Stradivarius. Dar ce poţi să mai zici când ai auzit vorbele  lăudatului violonist român: “După doi ani de turnee în America m-am întors în sfârşit acasă şi am luat un taxi de la Aeroportul Otopeni. Într-o intersecţie blocată, când l-am auzit pe şoferul de taxi înjurând zdravăn româneşte, m-au podidit lacrimile”. Şi povestea marele violonist român Tomescu că a simţit căldura fericirii că a venit acasă şi a putut  auzi limba noastră chiar în suduiala unui om nervos. De altfel, ca o paranteză, renumitul chirurg de plămâni prof. dr. general în rezervă Teodor Horvat comenta într-o emisiune de a mea că saşii, atât de riguroşi chiar în limba lor nemţească, când era să înjure, înjurau în limba română. Pârjolitor este dorul de acasă, aleanul de casa părintească, de prietenii de pe strada ta, de tot ce înseamnă locul unde ai răsărit la viaţă! Un artist plecat în îndepărtata Canadă şi reîntors acasă definitiv se destăinuia: “Îmi era cumplit de dor şi de gropile de pe uliţa mea”. Mi se destăinuia un bărbat întors şi el pe meleagurile natale după 25 de ani de stat în Washington: “N-o să vă vină să credeţi de ce ne era dor şi mie şi  prietenilor mei plecaţi şi ei pe continentul american. Ne era dor şi discutam de cum «trosneau» crenvurştii din tinereţa noastră, delicioşi şi cu gust inimitabil. Din păcate, când m-am întors acum, crenvurştii cruzi nu se mai rupeau atât de îmbietor, îşi băgase chimia coada prea tare. Fiul meu născut pe tărâm american nu voia să discute în casă pe limbă americană, ci vorbea doar româneşte. Se răstea la mine, îmi spunea cuvinte în limba americană: «Ce vrei, să mă determini să nu mă întorc şi eu în România?»“ La mii de kilometri depărte de Ţară, acolo unde valurile vieţii i-au purtat pe unii români în căutare de loc de muncă, simţind cum li se veştejesc rădăcinile, bieţii înstrăinaţi se agaţă de cel mai mic amănunt pentru a simţi aerul de acasă. Îmi istorisea un român puternic şi patriot, braşoveanul Buţan, că în timpul celor 30 de ani de muncă în Anglia un fapt norocos pentru el i-a dat tărie să reziste în faţa dorului de acasă. “În fiecare dimineaţă vedeam în curtea companiei la care lucram un tractor cu remorcă adunând frunzele şi alte resturi. Pe tractor scria Uzinele de Tractoare Braşov şi asta îmi dădea tărie să mai bifez o zi departe de acasă.” Fratele tatălui meu, căpitanul de cavalerie Vasile Condurăţeanu, a căzut prizonier la ruşi în luptele pentru reîntoarcerea Basarabiei acasă. A fost închis 10 ani într-un lagăr din Siberia. Nu şi-a înclinat spinarea în faţa ruşiilor, motiv pentru care era mereu pedepsit. Au arat cu el înhămat la plug pe post de bou. Râdeau de el cum se opintea să scurme cu plugul pământul bolşevicilor. Ca să reziste, chiar în timpul groaznicei umilinţe, murmura: “Nu uita că eşti român/ Că la biserica din sat/ Popa Ioan te-a botezat/ Şi lelea Stanca te-a ţinut un an la sân”.