Calul ca sursă de demnitate pentru om

Calul este animalul care a avut cel mai mult de suferit sub comunism. Uităm uneori că nu numai oamenii, ci şi animalele sunt victimele ideologiei. În anii '60, când a început în România colectivizarea forţată, calul a devenit un animal indezirabil. Două simboluri au fost atunci vehiculate de putere: tractorul, pe de o parte, reprezentând progresul şi viitorul, şi calul, pe de altă parte, reprezentând trecutul şi înapoierea.

Drama a constat atunci şi în faptul că regimul comunist a trecut imediat la fapte, altfel spus la exterminarea cailor. Înainte ca noua industrie socialistă să poată produce suficiente tractoare pentru agricultură, sute de mii de cai au fost trimişi la abatoare, transformaţi în cel mai bun caz în salam, când nu erau pur şi simplu amestecaţi în hrana porcilor.

Puţine regimuri în istoria omenirii au exterminat calul din motive ideologice. Regimul comunist din România a atins, în anii '60, şi acest nivel de absurditate. Calul a fost declarat animal suspect. Un ţăran care avea cal era un posibil exploatator, deci trebuia să i se ia calul pentru a i se tăia apetitul de independenţă economică. În satul bunicilor mei din Bucovina, în anii '60, un ţăran care avea cal trezea însă admiraţia imediată a celorlalţi consăteni:

"Gheorghe are cal!". De câte ori n-am auzit, copil fiind, această exclamaţie, făcută pe un ton care trăda un mare evantai de sentimente şi gânduri. Cum a făcut oare, Gheorghe, să aibă cal? Şi cum de îl lasă pe el puterea locală să aibe cal? A avea cal însemna, la acea oră, să fii diferit de alţii, să ai o "aură" specială. Omul cu cal nu era un om ca toţi ceilalţi.

În satele de la munte, unde nu fusese posibilă colectivizarea, unii ţărani aveau şi câte doi cai... Ceea ce însemna maximum de prosperitate şi de mândrie posibilă. Un om care avea doi cai, în anii '60, în România, arăta altfel, mergea altfel, muncea altfel, avea o altă expresie pe faţă decât un om care nu avea decât un cal sau un om care nu avea nici un cal.

Cine avea cal, la ora aceea, nu era însă niciodată lăsat în pace. Era luat "la ochi" şi de poliţistul satului, şi de primar, şi de alte oficialităţi. Şi în orice caz, omul cu cal trebuia să accepte zeci de corvezi pe durata unui an, să-i aducă gratuit lemne primarului, poliţistului, secretarului de partid etc. Chiar şi în aceste condiţii, când omul care avea cal trebuia să facă servicii gratuite puterii, din energia calului mai rămânea încă o parte care îi revenea ţăranului şi familiei sale, ca să trăiască mai bine şi să se simtă mai demn. Calul, sursă de demnitate pentru om, ce subiect de meditaţie!

Toată viaţa mea am iubit caii fără să ştiu prea bine de ce. E drept că în oraşul meu natal, Rădăuţi, calul a supravieţuit oarecum datorită existenţei unei herghelii faimoase, unde erau crescuţi lipiţanii. Exista în anii '50 la Rădăuţi şi un manej, vestigiu al fostei administraţii imperiale austriece, dar comuniştii l-au considerat nu numai inutil, dar şi periculos prin simbolistica pe care o vehicula, drept pentru care l-au demolat. Destinul a făcut ca în a doua jumătate a vieţii mele să ajung să trăiesc... în ţara cailor. Pentru că Franţa poate fi numită şi astfel, ţara cailor, a hipodroamelor şi a curselor de cai. Probabil că nu mai există ţară în lume care să aibe un atât de mare număr de cai pe mia de locuitori ca Franţa. Iar jumătate din hipodroamele Europei se află concentrate pe teritoriul Franţei. Caii şi poneii sunt însă adulaţi şi din alte motive, estetice, sportive şi terapeutice. Există în Franţa sute de centre medicale în care autismul sau alte boli psihice de care suferă copiii şi adulţii sunt tratate prin metoda... apropierii de cal. Energia pozitivă pe care o dă un cal sau un ponei unui om care suferă este cu adevărat misterioasă şi miraculaosă. Uneori nici omul nu-i poate da unui suflet în suferinţă încrederea şi alinarea pe care i-o dă un cal.

Când am ajuns în Franţa, în 1987, m-am dus cu mare curiozitate să asist la o cursă de cai pe hipodromul de la Longchamp, de lângă Paris. După ce am înţeles cum funcţionează mecanismul pariurilor mi-am ales şi eu un cal la una din curse şi am pariat pe el. Îl chema Danube şi a ieşit câştigător. De atunci n-am mai jucat niciodată la curse de cai. O singură victorie de genul acesta este suficientă în viaţă.

Nu ştiu de ce, însă nu pot să uit un vers care îi aparţine cred lui Nichita Stănescu, şi care îmi vine mereu în minte chiar şi în situaţii fără legătură cu subiectul de faţă: "nu mor caii când vor câinii".