Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe Şoseaua Panduri exista cândva o cantină a muncitorilor care asfaltau Bucureştiul.
La 20 de ani descopeream repede locurile unde se mânca ieftin. Cred că era vorba de un talent. Unul care a durat destul de mult, fiindcă am continuat să descopăr cantinele cele mai ieftine până pe la 25 de ani, deşi începeam să câştig nişte bani. Ideal ar fi fost să-mi umplu burta cu fasole, varză şi cartofi şi să nu plătesc. La cantina asfaltatorilor numai asta se mânca: fasole, cartofi şi varză. Dar trebuia să cumperi un bon. Fără bon, căpătai gratuit numai o supă de roşii cu orez. Nu am nostalgia anilor când umblam nemâncat cu zilele. Nu aveam bursă, cu puţinii bani trimişi de mama îmi plăteam căminul şi cumpăram cărţi, iar mâncarea o procuram. E un fel de a spune că o procuram. Când puteam, mâncam preventiv mult. Mă ghiftuiam, nu conta cu ce, şi un timp, uneori şi patru zile, ciuguleam ridichi şi câte un măr din piaţă, fără să am grija foamei. A fost o perioadă lipsită de romantism.
Se spune că numai lucrurile care pot fi povestite au fost trăite cu adevărat. Nu prea am ce povesti din perioada aceea. Însă de cantina asfaltatorilor îmi amintesc cu un amestec de ciudă şi recunoştinţă, deoarece acolo am trăit ceea ce se putea numi o anume umilinţă de clasă. Asfaltatorii se hlizeau spre mesele unde ne aşezam noi, studenţii din mai multe institute şi facultăţi, cei mai talentaţi la descoperirea cantinelor ieftine, aşa cum era deprinsă pe atunci clasa muncitoare să se uite la intelectualitatea progresistă. Cu îngăduinţă, ca la nişte neisprăviţi, care trebuiau lăsaţi să ia aminte la adevărata muncă şi la adevărata mâncare. Asfaltatorii năvăleau în cantină murdari şi înfierbântaţi, cereau mereu supliment, deşi primeau castroanele de aluminiu pline, iar câte unul, spre hazul tuturor, ne întreba peste mese cu gura plină: Cum e, mă telectualilor, haleala poporului? Bună, nu? Da’ câte un dat la lopată când o să daţi?
Deşi plăteam aceiaşi bani ca şi ei, socoteau mâncarea un drept, nu o marfă. Aici era umilinţa, la ideea că truda la lopată îi dădea unei categorii sociale dreptul să hotărască asupra drepturilor altor categorii de a plăti acelaşi preţ pentru mâncare. Lasă-i, bre, că le e şi lor foame!, îl tempera pe glumeţ câte un muncitor mai vârstnic. Îi las, sigur că-i las, cine nu-i lasă, zicea glumeţul, dar să ştie şi ei că mănâncă mâncarea muncită de noi. La cantina asfaltatorilor am avut voie să cumpărăm cartele, cei 10-12 studenţi, care o frecventam, doar şase luni. După care ni s-a spus că la o şedinţă de sindicat se ridicase problema şi se votase: cantina trebuia să fie numai a asfaltatorilor. Propunerea nu venise de la un asfaltator, ne-a lămurit bucătăreasa-şefă. Mergeţi la directorul întreprinderii, că e de-al vostru, e inginer. El v-a făcut-o.
Citește pe Antena3.ro
