Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E, desigur, o lectură obligatorie. Dar Caragiale nu spune lucrurile esențiale doar în teatru. Pentru a înțelege cum vede prostia organizată și mecanismele care duc o societate la explozie, trebuie citit și articolul „1907. Din primăvară până-n toamnă”. Acesta a fost tradus și în germană în Die Zeit, și arată, în esență, că nu s-a schimbat mai nimic la nivelul clasei politice în ultima sută de ani.
Caragiale respinge explicit teza oficială - vehiculată de autorități și de o parte a presei - că răscoala ar fi fost provocată sau instigată de ruși. Ideea „agentului rus” era o scuză comodă pentru clasa politică românească: era mult mai ușor să dai vina pe mâna străină decât să recunoști incompetența administrației. Rușii apăreau în discursul oficial ca un bau-bau geopolitic, folosit propagandistic pentru a acoperi propriile eșecuri. Caragiale ironizează obsesia cu „rușii” tocmai pentru că nu era nevoie de niciun complot extern ca să explici ce s-a întâmplat în 1907. Sistemul românesc nu avea nevoie de dușmani externi: își producea singur crizele.
Răscoala nu a apărut ca o izbucnire oarbă, ci ca rezultat previzibil al unui sistem prost organizat. Vinovăția nu era individuală, ci structurală: statul, clasa politică, presa obedientă și elitele urbane, rupte de realitatea satului.
Haideți să-i dăm cuvântul direct lui Caragiale:
„A fost o neînchipuită aiureală generală. În Camere cît și prin organele oficioase, guvernul declară sus și tare că «răscoalele sunt faptele unei mîini străine de undeva». Imediat, de «undeva», pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaș guvern desminte, iar sus și tare, prin legațiunile regale, orice știre de așa fel ca o «curată născocire». La un moment, oligarchia dă semne de curată demență: își închipuie ca sorginți ale dezastrului, fel-de-fel de conjurațiuni anarchiste, din Barcelona sau Peterson, din Honolulu - mai știm de unde? Nu mai vede nicăeri decît instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gîndește decît să găsească pe instigatori - fenomen și ridicul și deplorabil, ca totdeauna așa numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicianilor noștri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemului lor politic, și'i caută explicația la chilometri departe, cînd, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vîrful nasului. Trebue numaidecît să fi fost o vrajă care să fi deslănțuit așa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniștită pîn'adineaori, într'o clipă cu josu'n sus!... Ca baba chioară punînd tingirea pe pirostria șchioapă; cînd se răstoarnă tingirea'n foc, se crucește baba, și scuipă și caută'n spuză urmele Necuratului - care i-a răsturnat hiertura”.
Dar Caragiale nu se limitează să ironizeze cauzele răscoalei. El construiește un tablou halucinant al clientelismului și al unei oligarhii mutabile - „de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie” - corespunzătoare celor două partide istorice care alternează la putere și s-au succedat la guvernare în vremea răscoalei.
Textul descrie și mecanismul de înlocuire a administrației: fiecare guvern care cădea lăsa în urmă un teren proaspăt pentru clientelă, nepotisme și perpetuarea unui sistem în care meritul era secundar: „Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, și puțintel noroc - și cariera strălucită e gata”.
Într-un moment de profundă mâhnire, regele însuși nu se mai putea stăpâni: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele și bărbații noștri de Stat de patruzeci de ani încoace!”.
Privind felul în care funcționa administrația, Caragiale expune structura profund defectuoasă a sistemului. Oligarhia românească nu era „de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate, ori de merite”. Era „semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producție utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului”. Legile se făceau pentru interesul ei, administrarea funcționa pentru beneficiul membrilor săi. Aceasta era esența dezastrului: un sistem construit pe excesele oligarhiei, care refuza să recunoască adevărul.
Caragiale explică foarte clar cum s-au desfășurat evenimentele în 1907: răscoala nu a fost produsul „instigatorilor”, ci consecința unei politici interne degradate: „Nu le vine politicianilor noștri să creadă că dezastrul este urmarea fatală a sistemului lor politic”.
Mesajul nu este doar politic. Autorul sugerează că reformele nu sunt doar legislative, ci și morale: elitele urbane și politicienii trebuie să înțeleagă realitatea și să-și asume responsabilitatea. Reformele vin dintr-o restructurare profundă a sistemului și a mentalității celor aflați la putere.
Citind atent, deriziunea lui Caragiale nu este doar un instrument literar, ci o critică profundă. El nu satirizează doar personaje sau partide, ci reflectă asupra funcționării statului. Problemele reale nu se rezolvă căutând vinovați la distanță, ci asumându-ne responsabilitatea. Când un sistem refuză să-și recunoască vina, istoria nu se repetă: se mimează. Cu alte personaje, aceleași reflexe și aceeași prostie administrată solemn.
Citește pe Antena3.ro
