Eram student când i-am trecut prima oară pragul. Sunt cât se poate de sigur că nici atunci, nici dăţile următoare, n-am călcat pe pământ, ci de-a dreptul pe aer. Ani de zile am intrat plutind în Casa Scriitorilor. Simţeam că ating cerul cu creştetul când mă vedeam înăuntru. Mă vedeam mai rar decât aş fi vrut, pentru că nu se putea trece decât cu legitimaţie de scriitor sau pe... legitimaţia unui scriitor dincolo de uşă. Se găseau mereu binevoitori care să-i ia sub aripa lor pe cei tineri. Pot spune că ne foloseam de aripile unor scriitori cu vechime, visând la ziua când o să zburăm cu aripile noastre.
Dumnezeule, ce minunăţie să fii îngăduit pe un scaun la restaurantul dinăuntru! Să-l vezi cu ochii tăi pe Marin Preda stând la masă cu Eugen Jebeleanu! Să te uiţi de la o depărtare de numai câteva bătăi de inimă la Nichita Stănescu! Și chiar să se întâmple să dai mâna cu el! Să vină la tine Fănuş Neagu şi să-ţi umple paharul cu râsul lui gâlgâitor, iar sufletul cu vin, sau poate că invers, dacă nu cumva amândouă cu... amândouă! Căci totul era amestecat acolo, vorbele cu fumul, muritorii cu nemuritorii, realitatea cu visul, ziua cu noaptea, veşnicia cu trecerea grăbită a timpului.
Mai apoi, Casa Scriitorilor a început să fie, încetul cu încetul, şi a mea. Nimic nu m-ar fi putut face să cred că într-o zi n-o să mai fie aşa. Îmi simţeam apărat acest drept de cei cu drepturi mult mai mari de dinainte. Am aflat însă, odată cu Curtea de Apel Bucureşti, că pe Casa Scriitorilor o cheamă de fapt Monteoru, după numele primului proprietar. Și-am mai aflat că moştenitorii urmează s-o primească înapoi, ceea ce la mijlocul lunii trecut s-a şi întâmplat. Nu contest legalitatea şi nici legitimitatea cererii lor. Nu le contest nici măcar bunele intenţii. Vom face aici, spunea recent una dintre moştenitoare, un centru cultural la care sunt bineveniţi şi scriitorii! Adică şi Sadoveanu, şi Arghezi, şi Bacovia, şi Zaharia Stancu, şi Marin Preda, şi Nichita Stănescu, şi Marin Sorescu ?! Păi ecoul paşilor acestora n-a plecat niciodată de aici! Încă mai răsună în Sala Oglinzilor vocile lor. Pe scara monumentală de lemn ce leagă parterul de etaj, cine vrea să vadă, îi poate vedea urcând pe laureaţii Nobel Pablo Neruda, Saul Below, Gunther Grass şi Mario Vargas Llosa, care i-au fost de-a-lungul vremii musafiri. Ca să nu mai vorbim de evenimentele pe care le-a găzduit. Toată literatura română a jumătăţii veacului trecut şi a începutului acestuia a trecut prin Casa Monteoru.
Clădirea aparţine moştenitorilor. Pe când sufletul său, cel ce îi dă adevărata valoare, Uniunii Scriitorilor. Deocamdată, rămasă fără scriitori, ea este un biet monument istoric de dezinteres naţional aflat în paragină. De interes poate fi numai redevenind ceea ce a fost! Dar pentru asta ar trebui să intervină Guvernul, cumpărând-o de la cei ce-au moştenit-o. Sau poate c-ar fi nevoie, ca odinioară, când s-a construit Ateneul, de o subscripţie publică. Dumneavoastră pentru care dintre cele două variante aţi opta, domnule Ponta?