Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Practic, BCE oferă noilor state membre orice fel de sprijin care este în puterile ei acum. Consecinţa este resimţită de monedele noilor state membre – Polonia, Ungaria şi România au fost ţinta speculaţiilor pe monedele proprii în ultima parte a anului 2008.
Monedele lor sunt ţinte pentru speculaţii valutare pentru că economiile lor sunt relativ mici, fiindcă pieţele lor financiare nu sunt adânci şi pentru că, de fapt, aceste ţări au un sistem monetar dual (o parte considerabilă din credite este denominată în euro). Pe termen scurt, riscurile sunt considerabile: o monedă care se depreciază rapid şi brutal poate provoca brusc o criză de încredere şi poate declanşa un val de retrageri din bănci, după scenariul devenit deja clasic. Si pe termen mediu şi lung, efectele asupra economiei reale – rate ale dobânzii mai mari şi reducerea creşterii economice – pot produce pagube care să fie de durată. Iar avantajul presupus al deprecierii, de stimulare a exporturilor şi descurajare a importurilor, nu este adesea valabil. Cu alte cuvinte, acţiunea investitorilor globali de căutare a celor mai mari profituri poate fi destabilizatoare pentru întregi sisteme financiare.
Din moment ce reacţia BCE – de a deveni creditor de ultimă instanţă – a fost, în parte, un mijloc de protejare chiar a zonei euro, ar trebui să ne întrebăm dacă acelaşi raţionament este aplicabil şi în privinţa adoptării monedei euro. Ar trebui să li se permită noilor state membre să adopte moneda euro în condiţii mai relaxate?
Este o decizie dificilă pentru vechii membri ai zonei euro. Acceptarea unor economii mai “fragile” ar putea slăbi euro. Mai există apoi şi hazardul moral şi anume, că noii membri nu ar menţine disciplina financiară; zona euro are deja experienţa unor astfel de “pasageri clandestini” (free riders) precum Italia, Portugalia şi Grecia, etc. Dar, potenţialmente, cu cât economiile noilor state membre vor fi izolate mai mult timp, cu atât mai fragile este posibil să devină. De aceea, o analiză cost-beneficiu poate sugera că ar fi mai avantajos din punct de vedere economic dacă s-ar urma un traseu accelerat către euro. Cât despre pericolul de “călătorie fără bilet”, cele mai multe dintre noile state membre au o istorie bugetară mai bună decât Italia, Portugalia sau Grecia.
Este, de asemenea, o decizie dificilă şi pentru noile state membre. Dacă rămân în afara zonei euro, vor rămâne vulnerabile (dacă ne gândim la recentele atacuri speculative asupra monedelor lor). Dar dacă intră prematur în zona euro vor pierde flexibilitatea pe care le-o conferă faptul că sunt stăpâne pe monedele şi pe politicile lor monetare. Aceste ţări se află într-o situaţie de genul Catch-22. Calculele variază de la o ţară la alta – mărimea deficitelor variază, în unele (de exemplu, Bulgaria şi Estonia) operează consilii monetare, în vreme ce altele (precum Ungaria, Polonia, România) au permis monedelor lor să fluctueze liber – însă Catch-22-ul rămâne.
Concluziile nu sunt decisiv de clare. Dar trei lucruri ar trebui să ne sară în ochi. Primul, demarcaţiile dintre vechi şi noi state membre sunt vagi – din punct de vedere economic, operaţional, politic. Al doilea, la fel cum nu este uşor pentru membri ai zonei euro să admită largirea zonei euro, nu este uşor nici pentru noi state membre să facă paşii decisivi. Şi, în fine, o dezbatere profoundă a acestei teme este necesară şi urgenţa.
• După European Voice (19 ianuarie, 2008), traducere de Mihaii
Panaite
