Cauza deficitelor externe mari

Unii plasează originea dificultăţilor economice din România în perimetrul unui mix greşit de politici economice, care ar fi stimulat consumul la timpul nepotrivit şi ar fi accentuat dezechilibrele din economie.

Prociclicitatea politicii bugetare din România, în ultimii ani, este un dat ce nu poate fi contestat. Această trăsătură este ilustrată de evoluţia a ceea ce numim deficite structurale ale bugetului, ce s-au dus către 5% din PIB în anii din urmă. Dar, în explicarea dinamicii consumului intern, nu trebuie ignorat un factor pe care eu îl plasez înaintea prociclicităţii politicii bugetare. Şi acest factor este dat de o structuralitate a contextului economiei româneşti care nu avea cum să nu favorizeze expansiunea rapidă a consumului, indiferent de politica fiscală.
Până la criza financiară ce a irumpt în acest an, banul foarte ieftin a definit condiţiile pe pieţele internaţionale ale creditului. Tot în această perioadă, zona financiară a economiei româneşti s-a deschis structural, mai cu seamă prin liberalizarea deplină a contului de capital. Dacă adăugăm la această prezenţă masivă a capitalului străin în sectorul bancar şi scăderea inflaţiei, înţelegem că o expansiune foarte rapidă a creditului pentru sectorul neguvernamental (populaţie şi firme) era inevitabilă. Aşa cum s-a şi întâmplat în fapt şi cum s-a petrecut în toate economiile emergente din Europa Centrală şi de Răsărit; am avut o creştere a creditului neguvernamental (în lei şi denominat în valută) de peste 30%-40% în termeni reali anual. Că nu bugetul public este răspunzător, în primul rând, de dimensiunea deficitelor externe se vede şi din fracţia pe care deficitul bugetar o are în raport cu cel de cont curent, din ponderea datoriei externe private în cea externă totală a României. Aş mai adăuga aici ca factor ce a stimulat îndatorarea un "efect de înavuţire" (wealth effect), indus de aprecierea mare a leului (şi ea provocată de liberalizarea contului de capital) şi de banii trimişi din străinătate. Şi salariile au crescut mult în ultimii ani. Cât de importantă este liberalizarea contului de capital în acest tablou poate fi ilustrată şi cu criza din Asia de acum un deceniu. Şi acolo, nu deficite bugetare au stat la originea dificultăţilor, ci îndatorarea accelerată a sectorului privat, care a fost posibilă pe fondul liberalizării fluxurilor financiare; criza fiind invitată de fixarea cursurilor de schimb (peggingul) în raport cu dolarul american.
Teza pe care doresc să o subliniez este că a existat un context structural – creat de liberalizarea financiară a economiei şi condiţiile de intrare în UE (care cerea liberalizarea totală a contului de capital) – ce a stimulat consumul enorm de mult. Această întâietate cauzală arată de ce diminuarea deficitului de cont curent depinde nu atât de măsuri de politică publică, de genul unor reduceri drastice ale deficitului bugetar, cât mai degrabă de ajustarea în jos a importurilor ca efect al restrângerii accesului la finanţare externă. Spunând aceasta, nu cauţionez o politică bugetară care ar agrava dezechilibre. Nici eu nu cred în facilităţi fiscale, care pot mări deficitul bugetar în circumstanţe când plăţile către buget sunt încetinite, ceea ce poate deteriora stabilitatea financiară a economiei. Şi eu susţin că eliminarea risipei, priorităţi clare în utilizarea banilor publici (cu accent pe infrastructură), atragerea cât mai multor fonduri UE trebuie să ghideze programul anticriză. În plus, trebuie să înţelegem că nu ne putem permite tot ceea ce pot face cei care operează în zona euro, care nu au grija atacurilor speculative şi a impactului unei deprecieri brutale asupra sistemului financiar.