Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cel mai mult se discută despre Grecia când se judecă problemele Uniunii Monetare. Iar aici cauzele dificultăţilor economice mari sunt destul de clare - ele fiind reflectate şi de mersul unor indicatori economici; mă refer la creşterea sistematică a datoriei publice, a deficitului bugetar. Nu mai insist asupra conduitei autorităţilor care au încercat să escamoteze această dinamică.
Cu nu mai puţine învăţăminte sunt însă cazul Irlandei şi al Spaniei. Înainte de izbucnirea crizei puţini s-ar fi încumetat să afirme că cele două ţări nu ar avea execuţii bugetare prudente. Irlanda, de exemplu, chiar a înregistrat surplusuri în unii ani. Şi Spania a avut deficite mici, ani de-a rândul. Datoriile publice ale celor două ţări nu au reprezentat motive de îngrijorare înainte de criză. Irlanda avea şi alura unei economii care găsise reţeta creşterii rapide fără sfârşit. Spania, şi ea, avea o creştere economică destul de rapidă, cu ajutorul căreia a adus şomajul către 10%.
Şi, totuşi, criza a schimbat datele problemei. Să luăm cele două cazuri pe rând. Irlanda, alături de Islanda şi, într-o oarecare măsură de Marea Britanie, este cazul tipic al expansiunii industriei financiare, spre exterior, care a creat un mare risc sistemic pentru economie; în fapt, câteva bănci irlandeze (mai ales The Anglo Irish Bank), prin putregaiul din bilanţurile lor - revelat de efectele crizei - au obligat statul la intervenţie masivă pentru a se evita prăbuşirea sistemului. Scăderea puternică a activităţii economice (a PIB-ului) nu a putut fi evitată - ceea ce a afectat negativ încasările bugetului public.
Dar mai mult a vitregit echilibrul bugetar intervenţia de salvare a băncilor. În cazul Irlandei avem de-a face, prin urmare, cu un activism bugetar care a încercat să evite un dezastru. Însă ani numeroşi de acum înainte bugetul public va fi împovărat de această intervenţie. Concomitent, măsuri severe de austeritate sunt necesare pentru a readuce echilibrul bugetar sub control (deficitul este acum considerabil peste 10% din PIB), pentru a stabiliza datoria publică. Spania este un caz tipic pentru o alocare mai puţin bună a resurselor. Creşterea economică a fost mânată de sectorul rezidenţial, în principal. Ai spune: şi ce este rău aici, dacă avem în vederea că turismul este o formă de export. Dar sectorul rezidenţial nu înseamnă, în Spania, numai export de servicii turistice - avem de-a face şi cu investiţii iraţionale.
Când a izbit criza, unilateralitatea creşterii economice a devenit evidentă şi prăbuşirea industriei construcţiilor a făcut ca un deficit bugetar mic să devină unul mare. Deşi datoria publică este încă sub 60% din PIB, mărimea deficitului bugetar ridică semne de întrebare privind perspectiva stabilizării acestei datorii. Starea sistemului bancar indică o dualitate: câteva bănci puternice, dar şi "las cajas", bănci de economii, care s-au lansat în operaţiuni riscante de finanţare a sectorului rezidenţial.
Vedem deci două economii, care, până la criză, păreau să aibă politici bugetare prudente. Criza le-a izbit sever şi a dovedit că, uneori, expansiunea puternică a unor sectoare poate crea mari vulnerabilităţi. Vor urma ani, nu puţini, de austeritate în cele două ţări. O altă lecţie priveşte relevanţa unor indicatori macroeconomici; este bine să judecăm ansamblul indicatorilor şi să încercăm să detectăm slăbiciuni ascunse. Totodată, vedem că dezechilibrele "externe" dinăuntrul Uniunii Monetare contează.
