Cei care-si fac case vechi

"Uite, inca unul care isi face o casa veche", mi-a zis un prieten care, ca si mine, casca gura la o locuinta boiereasca.

Casa era toata un santier, iar daca te uitai la vecinatati, iti dadeai seama cum avea sa arate cand se va fi terminat restaurarea. Omul care-si construieste o casa veche - iata o formula aparent sucita, lipsita de noima arhitecturala, dar plina de adevar romanesc. Mai propriu decat restaurarea ar fi sa vorbim de resuscitare. Chiriasii statului mai aveau putin si le-ar fi recuzat vechilor cartiere si ultima sansa de recuperare, dar au intrat in ele proprietarii, cei dati afara candva sau altii noi, si strazi intregi, ce pareau sortite pieirii, revin la viata intr-un chip care ne taie respiratia de frumoase ce sunt. Nu-mi puteam imagina ca Bucurestiul interbelic poate sa dea la iveala atata stil si suflet.

Casele urgisite nu se refac, ci se fac. Ele sunt adjudecate cu o idee masiva, de durata, care dovedeste ce forta regeneratoare e simtul proprietatii. Bucurestiul a fost coplesit de un imens jeg istoric. Modul in care au trait veneticii in aceste case mari, care nu erau ale lor, face diferenta intre psihologia instabilitatii si aceea a durabilitatii. Bucurestiul a fost inundat de sute de mii de sateni care n-aveau cum sa stie, bietii de ei, ce e traiul in comunitatea urbana. In ciuda invaziei de blocuri, ba chiar si datorita lor - fiindca nici blocul nu rotunjeste simtul uitat al proprietatii - Bucurestiul a fost intrebuintat de invadatorii din satele de lut si de gintele seminomade ca un sat mai mare fara vataf. Nici o municipalitate, oricate reguli ar incerca sa institutionalizeze, nu poate lupta cu omul fara un minimum de educatie urbana. Traiul la oras se invata. Cat adevar international are o astfel de afirmatie vedem in Vestul Europei, unde curatenia e lucrarea amanuntita a tuturor, nu numai a salubritatii. Bucuresteanul pieton arunca tot ce ar trebui dus la ghena de gunoi in strada. Mitocanul cu Mercedes deschide fereastra limuzinei si azvarle ambalajul de la inghetata pe trotuar. Badarania bucuresteana nu e doar o problema de adresare. Mai badarani decat unii cu altii sunt bucurestenii de invazie in relatia cu spatiile publice.

Oricat de ambitioase ar fi planurile de europenizare a Bucurestiului, salvarea e tot in proprietarii "care fac case vechi". Se produce un proces de respingere prin mai bine. Casele "facute" ii alunga pe vecinii indolenti, vietuind cu privirea spre trecut, in zone mai potrivite cu lipsa lor de mijloace, de vointa si de respect pentru comunitate. In spatele cortinelor de blocuri, sute de mii de bucuresteni isi recuceresc dreptul la individualitate si confort controlat, intretinut, cultivat. Uneori, cand trec pe dinaintea unei case vechi, in curs de facere, imi vine sa intru in curte si sa-i spun proprietarului: "Bravo, omule, stiam ca existi, dar cincizeci de ani de jeg multilateral dezvoltat era cat p-aci sa ma invinga si pe mine, sa-mi pierd nadejdea in cel mai pretios simt al dumitale, simtul proprietatii!