Cel descoperit în fotografie

Panait Gheorghişor, poştaş în Vintileasa, deveni activist al raionului Floreşti după ce-i apăru în “Scînteia” un reportaj deosebit de apreciat de tovarăşi:

JOCUL SORŢII - De la secretar pe regiune la anonimat

Panait Gheorghişor, poştaş în Vintileasa, deveni activist al raionului Floreşti după ce-i apăru în “Scînteia” un reportaj deosebit de apreciat de tovarăşi:

Azi dimineaţă, la prima oră, ne-am îndreptat spre fabrica Apaca, unde muncitorii obţin noi şi însemnate succese în bătălia pentru îndeplinirea Planului de Stat şi dau lovituri de moarte d-lui Truman. Pe drum, gropi, hîrtoape. Iată ce moştenire ne-a lăsat burghezo-moşierimea! Astăzi a apărut în “Scînteia” Hotărîrea privind reducerea preţurilor. Deşi am vrut să fim înaintea vestei, n-am reuşit. Încă din primele minute ale programului, vestea reducerii preţurilor s-a răspîndit cu iuţeală prin toată întreprinderea. Toţi au în mînă “Scînteia”, pe care o distribuie la intrare, veselă, Maria Constanţa, tanti Tanţa, cum i se spune activistei noastre sindicale. Nea Fane, de la Forjă, fruntaş în producţie, începe să citească cu voce tare Hotărîrea. Strînşi în jurul lui, ucenicii sunt numai ochi şi urechi. – No, feţii mei, zice cu glasul lui bubuitor nea Fane, vedeţi voi grija partidului?! Privirile îi strălucesc de mîndria de a trăi şi munci în regimul de democraţie populară. Un altul, muncitor la secţia Mecanică, zice mîndru: eu ştiu vestea de aseară, am radio cu galenă. Din mijlocul grupului izbucnesc strigăte: Să ne trăieşti, partid iubit! Aşa da, vom mări producţia! Femeile din brigada Vasilicăi Strătulă socotesc ce ar putea cumpăra datorită reducerii. – Eu, îşi înalţă vocea Stana Stănică, voiam să cumpăr copiilor, cu banii pe care-i aveam, cîte o pereche de pantofi. Acum le voi cumpăra cîte cinci la fiecare.

Oamenii discută aprins. “Trăiască Stalin!”, strigă o voce înaltă de femeie şi, ca la un semn, toată secţia aplaudă entuziasmată.

Panait Gheorghişor nu fusese în viaţa lui la Bucureşti şi cu atît mai puţin la Apaca. Scrisese însă reportajul într-o noapte, dintr-o suflare, după ce citise din scoar-

ţă în scoarţă, conspectîndu-l într-un maculator, Manualul corespondentului voluntar.

Urcînd din treaptă-n treaptă, Panait Gheorghişor ajunse secretar de regiune. Prin 1955 era în plină urcare. Tînăr, inteligent, harnic, avea toate şansele să ajungă şi mai sus. Avea şi un dosar de cadre foarte bun. Acesta conţinea, printre altele, şi caracterizarea făcută de preşedintele Sfatului popular din sat:

“Subsemnatul Fănică T. Grosu cunosc pe tovarăşul Panait, a fost poştaş în această comună unde în permanent a ţinut legătura cu masele şi a stat în permanenţă lîngă durerea poporului salvînd durerea celor în cauză, a fost şi este ataşat poporului. Ca funcţionar nu a avut în vedere de a se îmbogăţi. Face parte din clasa socială ţărani mijlocaşi.

Are spirit revoluţionar şi perspective de ridicare. Viciuri nu-i cunosc nici o faptă rea, în afară de morala partidului”.

Urma un soi de chestionar completat astfel:

“1. Punctualitate la serviciu ...... da

2. Conştiincios ...... da

3. Cinste ...... da

4. Vicii ...... nu

5. Comportare în societate ...... da

6. Asimilarea materialelor ...... da

N.B. Nivel politic în creştere.”

Cei din jur îi preziceau o carieră frumoasă. Apropiaţii îl întrebau în glumă dacă şi-a înrămat deja portretul. Făceau asta, desigur, în cerc restrîns, şi atunci privind în jur.

În toamna aceluiaşi an, se întîmplă însă ceva care răsturnă totul. Soarta, vicleană, dovedi că, pînă atunci, nu făcuse altceva decît să aştepte tăcută prilejul. Numele ei era de data asta Petre Lupaşcu, un tînăr muncitor de la Siderurgistul, membru al cercului foto din întreprindere. Ce legătură putea fi între tînărul şi neînsemnatul muncitor Petre Lupaşcu şi puternicul secretar de regiune Panait Gheorghişor?

Timp de aproape un deceniu nu fusese nici o legătură. Din după-amiaza zilei de 7 septembrie 1955, Petre Lupaşcu deveni mîna oarbă a destinului. În acea după-amiază, în timp ce la celălalt capăt al oraşului Panait Gheorghişor prezida o adunare generală de sindicat la Întreprinderea de Confecţii, avînd drept subiect principal depăşirea planului la manşete, tînărul Petre Lupaşcu se prezentă la ziarul regional “Înainte”, unde găsi pe redactorul de serviciu. Coincidenţă fatală: redactor de serviciu se nimeri Nicolae Istrate, singurul specialist în istorie din redacţie. Dacă ar fi fost altcineva, Viorel Albu, de la Sport, de exemplu, desigur, altele ar fi fost întîmplările care au urmat. Viorel Albu, care sută la sută ar fi jucat table cu portarul, l-ar fi dat afară pe tînărul muncitor, zicînd că ei nu se ocupă cu aşa ceva. Dar, în viaţă, ca şi istorie, nu există “ce-ar fi fost dacă ar fi fost”. Dacă ar fi fost de serviciu Viorel Albu, poate că Panait Gheorghişor ar fi ajuns o mare personalitate politică. Dar uite! De serviciu a fost în acea zi Nicolae Istrate, singurul ins din redacţie cu o pregătire istorică, adică exact omul care nu trebuia. Nicolae Istrate, care, spre deosebire de Viorel Albu, nu obişnuia să joace table în timpul serviciului, fiind, în general, un om care trata toate lucrurile cu seriozitate, luă filmul din mîna lui Petre Lupaşcu, îl întrebă de unde îl are, apoi, încă nesigur dacă omul căruia i se adresa era cel mai nimerit să-l ajute pe tînărul din faţa lui, formă numărul Muzeului regional de istorie. – Cu tovarăşul Georgescu, zise Nicolae Istrate, întorcîndu-se spre tînărul care aştepta în picioare şi, acoperind cu mîna receptorul, îi ceru filmul. – Alo! Tovarăşul Georgescu! Te salut, Nicu Istrate la telefon. Şi iar putem vorbi de un lanţ al coincidenţelor care alcătuiesc ceea ce îndeosebi numim soartă. Putea ca Georgescu să nu fie la muzeu. Din cele şapte zile ale săptămînii, abia dacă petrecea jumătate de zi la muzeu. Restul era pe teren. Aproape sută la sută, el putea fi în altă parte decît la birou. Jocul sorţii a făcut însă ca în acea seară de septembrie el să se afle acolo, lîngă telefon. Şi, culmea!, avea să constate mai tîrziu, zguduit de rara coincidenţă, Petre Lupaşcu, Georgescu trecuse întîmplător pe la birou. Cînd sunase telefonul, tocmai se pregătea să plece. Astfel, filmul pe care tînărul muncitor îl avea de la un fost colonel, acum mort, ajunse, prin intermediul

Muzeului regional, în mîinile organelor de Securitate. Într-una din fotografiile extrem de importante, pentru că înfăţişau aspecte din activitatea legionară, colonelul fiind un fel de martor amator al multor evenimente istorice, într-una din aceste fotografii, deci, se vedea o demonstraţie legionară, şi în primele rînduri ale acesteia cei de la Securitate sesizară o figură cunoscută, foarte cunoscută. Imediat, fotografia fu trimisă la Bucureşti, însoţită de o bănuială. La Bucureşti, după cîteva analize de laborator, bănuiala începu să devină certitudine.

Cel de-al doilea ins din primul rînd al demonstraţiei legionare era Panait Gheorghişor, secretarul regiunii. Alături – fu identificat după serioase cercetări – păşea un legionar care în acel moment era arestat. În consecinţă, peste cîteva zile, într-o după-amiază de duminică, Panait Gheorghişor primi vizita unui fost coleg de şcoală, pe care nu-l mai văzuse de prin ’38-’39. Colegul, pe nume Nicolae Neculana, era – după spusele lui – achizitor la ORACA şi mergea acum la Oradea, după un transport de juncani. Trecînd prin Floreşti, aflase de funcţia fostului său coleg şi prieten. Se gîndise să-l vadă. Să-l vadă şi să se bucure.

Succesele prietenului său îl fericeau. Aici, lui Panait Gheorghişor i se păru că fostul coleg de şcoală zîmbeşte strîmb. A fost însă numai o clipă, fulgerătoare, în care privirile celuilalt au avut o sclipire rea, rînjindă. Imediat, trăsăturile i se destinseră, şi omul deveni ceea ce era de obicei: un ins cam mălăeţ, cu inima largă, superficial în tot ce făcea. Nu, nu putea rămîne până a doua zi, îi pare foarte rău că trebuia să-l amărască pe cel mai bun prieten al său, da, pe cel mai bun prieten, dar trebuie să plece, avea tren la 19 punct şi nu putea să întîrzie. Fostul coleg de şcoală se ridică să plece. Mai tîrziu, după ce revăzuse scena de mii de ori, pînă cînd trăsăturile actorilor se estompară şi se decolorară, ca un tablou trecut prin mii de mîini, Panait Gheorghişor pretinsese că, după plecarea fostului coleg, simţise ca un fel de sîcîială nedesluşită, ca o rosătură incomodă. Nu mare, difuză, însă destul de persistentă ca să-i piară toată buna dispoziţie. Era însă mai mult o părere, născută din cele întîmplate după aceea. Atunci, cînd se întorsese în casă – după ce-şi condusese musafirul pînă la poartă –, nu simţise nimic deosebit. Peste cinci zile, Plenara Comitetului Regional, condusă de un tovarăş venit de la Bucureşti, avea să voteze în unanimitate excluderea din partid a lui Panait Gheorghişor, “pentru nesinceritate faţă de partid”, şi trimiterea lui la “munca de jos”, mai precis ca mulgător la un IAS, pe care-l înfiinţase el, în persoană, cu cîţiva ani în urmă.

După Revoluţie, Panait Gheorghişor socoti că poate transforma căderea din 1955 într-un avantaj. Se dădu victimă a regimului prăbuşit.

Cîţiva ani, cît legionarii se bucurară de o recunoaştere a oficialităţilor, cazul lui fu des invocat ca o dovadă a terorii comuniste.

Legionarii căzură însă în dizgraţie. Şi astfel Panait Gheorghişor muri într-un deplin anonimat, nu înainte de a încerca să formeze, cu prietenul care-l denunţase, un partid de Dreapta.