Cel mai fericit om din lume

LA MONTREAL, pe una dintre străzile ce dau in marile bulevarde, un evreu gras şi cu ochi bulbucaţi vindea cele mai bune sandvişuri cu pastramă din oraş. Unii erau de părere că ar fi fost cele mai bune din lume. In anii cănd mergeam frecvent la Montreal, toţi romănii pe care-i intălneam se simţeau parcă datori să-mi recomande sandvişurile evreului ca pe una dintre atracţiile turistice pe care nu trebuie să le ratezi. Nu numai sandvişurile, ci şi bătrănul putea fi socotit un obiectiv demn de a fi cunoscut, deoarece tăia pastrama cu un cuţitoi lung căt o sabie, de cu noapte pănă tărziu, spre miezul nopţii, şi arunca spre curioşii care se holbau la el pe ferestrele micului său magazin nişte priviri scurte şi nedumerite. Compatrioţii, care mă sfătuiau să stau la coadă, laolaltă cu studenţii şi cu japonezii, fiindcă merita, făceau toţi aceeaşi remarcă: "Mamă, mamă, căt căştigă omul ăsta cu nişte sandvişuri!". Era şi admiraţie, dar şi un pic de dispreţ in vorbele conaţionalilor. Banii mulţi, voia să spună propoziţia, ar fi trebuit făcuţi cu o muncă mai complexă. Intre demnitate şi complexitate trebuia obligatoriu să existe o relaţie. De fapt, mai potrivit ar fi fost să zică: "Mamă, mamă, căt trudeşte omul ăsta!". Era vădit că bătrănul dormea numai cinci-şase ceasuri pe noapte şi că viaţa lui era numai muncă.


UN EUROPEAN, devenit filozof budist din pricini care, oricăte lecturi pe temă aş acumula, n-or să mă convingă niciodată de autenticitatea lor, fiindcă un european nu poate să spună "gata, de măine mă fac chinez", e declarat de budiştii de pretutindeni cel mai fericit om din lume. Momentul proclamaţiei e marcat cu mare fast publicitar. Aş fi mai convins de legitimitatea superlativului dacă un juriu de specialişti in instrumente de măsură l-ar declara pe un pitic cel mai inalt om din lume. Orice autoritate mondială in măsuri şi greutăţi poate să decidă credibil impotriva evidenţelor. Insă fericirea cum poate fi măsurată? Care-i definiţia ei şi cum poate fi ea comparată şi cotată in Cartea Recordurilor? Inseamnă că undeva trebuie să existe şi cel mai nefericit om din lume. Sau cel mai voios om din lume. Ori cel mai snob.


Cel mai fericit om din lume incearcă să-şi amintească un căntec din tinereţe. Unul zice: Era cam aşa, Ta-ra-ra-ra, ti-ra-ri-ra... Al doilea, e mai aproape de melodie. Ascultaţi la mine cum era, zice el. Era aşa: Ta-ta-ri-ra, ta-ta-ri-ta-ti, ta-ta-ri-tu-ra... Se apropie, dar nu prea seamănă, spune al treilea afon. Să vă cănt eu, mă deştepţilor, ca să nu mai behăiţi. Şi căntă: Ti-ti-ri-ta-ra-, ti-ti-ti-ra-ra, tu-tu-ri-ru-ra...
Primii trei afoni par să regăsească ceva din farmecul melodiei, care le-a melancolizat tinereţile, mai ales că şi al patrulea afon, cu o mică volută la primul tril, o căntă la fel ca al treilea. Eu aş cănta, zice el, mai degrabă aşa: Ti-ta-ri-ta, ti-ti-ti-ra-ra... Ii ascult pe cei patru afoni şi căntecul acela minunat de demult incepe să se adune şi prin mintea mea de afon: Sunt convins că şi-l amintesc bine şi cititorii: Pa-ra-ri-pa-ra, pam-pam-pa-ri-param...