Chef

Cuvânt încărcat de sensuri, "chef" este de provenienţă orientală, aşa cum ne informează orice dicţionar etimologic. Originea sa a fost descoperită în limba arabă, unde reprezintă prima jumătate a întrebării: "Ce faci?".

Turca l-a preluat şi i-a atribuit sensul unui eventual răspuns, după cum se poate constata în expresia "a avea chef". Până la ideea de petrecere mai era un singur pas.

Prin definiţie, cheful este o activitate planificată, cu toată falsa impresie de spontaneitate. Una dintre culmile incompetenţei, definită de autoritatea definitivă în acest spinos domeniu, Laurence Peter, este insuccesul organizării unei beţii într-o distilerie de whisky.

Există şi o meserie, relativ recent apărută, cea de "organizator de evenimente", de regulă chefuri. Aceşti profesionişti au făcut o observaţie empirică la îndemâna oricui, dacă înghesui mulţi oameni într-un spaţiu relativ mic, conversaţia devine generală şi puţin contează că interlocutorii nu se cunosc neapărat între ei. Concluzia unui studiu sociologic recent publicat este că petrecerea, cheful, ca formă de socializare, de interacţiune, a constituit şi constituie un adevărat motor al evoluţiei.

În urmă cu zeci de mii de ani, creşterea densităţii populaţiei a dus la o transmisie accelerată a ideilor. Rezultatul, apariţia unor inovaţii din ce în ce mai utile. Dar omul "modern" există de peste 100.000 de ani. Ce poate explica această întârziere? Ideea că demografia este legată de comportare circulă de câteva decenii. A fost însă nevoie de simulări pe computer, care împreună cu datele oferite de genetică şi arheologie ne oferă o imagine nouă a societăţii umane la începuturile ei.

Multă vreme s-a crezut că o creştere a creierului, însoţită de dezvoltarea limbajului, a declanşat capacitatea lui Homo sapiens de a crea diverse forme de artă şi tehnologie. Printre ele, desenele abstracte şi figurative, podoabele, instrumentele muzicale şi, desigur, tehnicile de vânătoare, cum ar fi hăituirea în grup şi folosirea capcanelor.

Dar acestea nu apar decât în urmă cu 45.000 de ani, când populaţia, cel puţin în Europa, crescuse semnificativ. Simulările matematice au arătat că e nevoie de o anumită densitate a populaţiei pentru a asigura implantarea şi răspândirea inovaţiilor. Altfel, ideile bune s-ar fi pierdut şi ar fi fost nevoie de multă vreme pentru a asista la reapariţia lor. Poate că unele au dispărut fără urmă, spre marele nostru regret.

Deci, în anumite cazuri, este nevoie de aglomeraţie. Dar nu toate efectele acesteia sunt pozitive, chiar dimpotrivă. Cercetările arheologice au pus în evidenţă un fapt care nu prea face impresie bună. Înghesuiala prea mare pe un teritoriu cu resurse limitate i-a împins pe strămoşii noştri, aşa-zişii oameni de Cro-Magnon, să manifeste o cruzime greu de justificat faţă de semenii lor mai puţin înzestraţi, Neanderthalii.

Regretabil, dar aceştia din urmă au fost mâncaţi sistematic, foarte probabil la petrecerile din vremea aceea. Multă vreme oamenii de ştiinţă au refuzat să admită că dispariţia Neanderthalilor a fost rezultatul unor acţiuni violente. Argumentele în favoarea canibalismului practicat de Cro-Magnoni sunt însă foarte convingătoare.

O mandibulă purta urme de unealtă folosită şi la tranşarea cărnii animalelor vânate. Asemănarea dintre mandibula umană şi femurul unui cerb, scoase la iveală în aceeaşi peşteră, i-a pus pe gânduri pe cercetătorii trecutului. Pentru prima oară este găsită o dovadă a faptului că Neanderthalii erau vânaţi şi mâncaţi, iar craniile şi dinţii lor rămâneau ca trofee ale învingătorilor.

Inspirat de soarta victimelor, un tânăr şi foarte original autor de SF, Ted Kosmatka, a publicat o scurtă povestire intitulată "Clone cu ochi de gheaţă". Este vorba de o experienţă reuşită al cărei scop este de a crea oameni de Neanderthal. Aceştia se dovedesc a fi frumoşi, foarte înzestraţi fizic şi mintal, sportivi imbatabili, uşor de recunoscut după culoarea ochilor, un albastru rece.

Inevitabil, calităţile lor neobişnuite, superioritatea greu de acceptat îi fac să devină o minoritate persecutată. În puţină vreme apar manifestările violente, ameninţările cu exterminarea, crimele stârnite de ură. Povestitoarea, mama-surogat a unei astfel de clone, ajunge, la sfârşitul acestei istorii, să prevadă, de data aceasta, victoria celor care au fost cândva exterminaţi.   

În realitate şi în ficţiune, strămoşii noştri se arată petrecăreţi şi canibali, inovatori şi sălbatici, dar mai presus de orice, supravieţuitori. O specie plină de calităţi.