Cinci lei care fac cât zece

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Ziarele nu mai publică epigrame. Sau poate că mai publică, dar n-am eu ochi pentru ele. Nu s-a trăit niciodată din munca de epigramist. E un mister aici.

În parte, mi l-a desluşit un epigramist foarte activ cândva, trecut de optzeci de ani, care tocmai îşi luase onorariul de la o revistă. Deci, se mai publică epigrame, am zis eu. Se mai publică, a făcut el într-o doară. Şi se mai plătesc?, am întrebat eu. Se mai plătesc, a răspuns el fără chef, semn că nu era subiectul său favorit de discuţie. Din aproape în aproape am aflat că nu ştiu care revistă la care colabora îi dădea cinci lei noi pe catren.

Câştigurile mici, de câţiva lei, nu pot fi socotite venituri. Sunt preţuri. Omul pri­mea pe o epigramă preţul a jumătate de kil de parizer ieftin. Asta dacă te refereai la piaţa parizerului. Pe piaţa meze­lurilor mai bune epigrama n-avea echivalenţe. O epigramă – o feliuţă de prosciuto.

Cu o epigramă însă cumperi şi cinci pâini. Sau un pachet de potroace pentru o ciorbă mare. Parcă intuindu-mi gândurile, bătrânul a spus: Nu-s bani mulţi, dar sunt în plus. Apoi, depinde ce cumperi cu ei. După o pauză scurtă, a adăugat: Şi de unde cumperi.

Oamenii cu bani au un univers perso­nal al cumpărăturilor. Universul lor e marcat de dorinţi, de pofte, de inspiraţie, de nevoile reprezentării. Oamenii cu bani puţini şi de mai multe ori număraţi au şi ei un cerc în care se mişcă. Şi un calcul amănunţit al supravieţuirii. Preţurile pe care şi le pot permite îi trimit în magazinele şi la tarabele fără pretenţii. Epigramistul avea dreptate: depinde de unde şi ce cumperi cu cinci lei. Între cei cu ve­nituri mici unii sunt mai buni la cumpărături. Epigramistul mi-a spus "depinde ce cumperi cu cinci lei" uşor condescendent, cu aerul că nu mai aveam ce conversa, că mai departe mergeam fiecare în lumea lui. Fiind tot atât de viu ca şi mine, însemna că el avea un talent la cumpărături mai mare decât acela de epigramist. La despărţire m-a întrebat: Matale pe la ce ore târguieşti? I-am răspuns că n-am nişte ore anume, dar că în piaţa de legume mă duc de regulă dimineaţa. Tot atunci şi în hala de carne. Ei, vezi că nu ştii cum stau lucrurile, m-a mustrat bătrânul. Trebuie să te duci când se închid pieţele. Atunci, cinci lei fac cât zece.

Criza financiară e un război mondial. Sărăcia e război de gherilă. Soluţiile glo­bale nu vor avea niciodată ingeniozitatea soluţiilor individuale. Sărăcia naşte mai mulţi învingători ca bogăţia. Cât îmi trebuie, mi-a spus la despărţire bătrânul epigramist, o să am întotdeauna. Mai ales că îmi trebuie din ce în ce mai puţin. Bogaţi, prin urmare, nu sunt cei care pot să-şi cumpere tot ce poftesc, ci oamenii care pot cumpăra tot ce le trebuie. Definiţiile bogăţiei sunt mai nuanţate la oamenii care ştiu exact câţi bani au, decât la oamenii care nu mai ştiu cum să-şi mai cheltuiască banii…

Frumoase cugetări, nu-i aşa? Aş fi scris unele şi mai frumoase, dacă ar fi fost vorba de zece lei, cu care isteţ fiind să cumperi de douăzeci. Ca să nu mai vorbesc de cugetările pe care le-aş fi scris dacă bătrânul ar fi primit pentru munca lui nu zece, ci o sută de lei. Şi la cugetări, unele-s mai convingătoare ca altele, în funcţie de cât de bine sunt tarifate.