Cînd se încurcă noţiunile...

Am auzit recent un analist făcînd referire la posibila încetinire a ritmului activităţii economice în România. Între altele a făcut o afirmaţie mai mult decît curioasă: că scăderea de la 7%-8% creştere anuală la un ritm de 3%-4% ar echivala cu o recesiune pentru economia noastră. Drept este că o scădere atît de mare comportă o discuţie serioasă.

Am auzit recent un analist făcînd referire la posibila încetinire a ritmului activităţii economice în România. Între altele a făcut o afirmaţie mai mult decît curioasă: că scăderea de la 7%-8% creştere anuală la un ritm de 3%-4% ar echivala cu o recesiune pentru economia noastră. Drept este că o scădere atît de mare comportă o discuţie serioasă. Dar să afirmi că am avea de-a face cu o "recesiune" mi se pare straniu, dacă dorim să respectăm noţiuni de bază cu care operăm în economie. Nu vreau să comentez acum în ce măsură un ritm de 8% anual este durabil în condiţiile structurale de la noi – care privesc compoziţia formării brută a capitalului, gradul de dezvoltare a infrastructurii, structura finanţării deficitelor externe etc. Merită însă să stăruim asupra unei chestiuni care este discutată de ceva timp, şi anume: în ce condiţii s-ar produce o aterizare forţată/dură (hard landing) a economiei româneşti, care ar însemna daune economice majore. Ar fi consemnate aici, ca efecte, scăderea drastică a ritmului de activitate economică (intrarea efectivă în recesiune), pierdere de locuri de muncă, deteriorarea bilanţurilor multor firme etc.

Invit pe colegi ai mei economişti să examineze care ar putea fi cauze posibile ale unei aterizări forţate. Ca aceasta să se producă ar trebui, de exemplu, să avem o criză în sistemul bancar, care să provoace daune colaterale mari economiei reale. Este foarte improbabil ca sistemul bancar românesc să cunoscă o astfel de criză în viitorul prefigurabil -în pofida gradului înalt de euroizare a împrumuturilor. Despre căderea unor pieţe externe (aşa cum s-a întîmplat în debutul deceniului trecut) nu se poate vorbi serios, chiar dacă zona euro intră în recesiune (acolo se trece de la o medie de +1,5% la în jur de 0%). Mai sînt modificări importante în preţurile relative la produse de bază (energie şi unele alimente), creşterea costului creditului (în condiţiile crizei financiare internaţionale), care antrenează costuri suplimentare mari pentru cele mai multe firme – ceea ce diminuează din marjele de profit şi poate antrena o sarabandă a costurilor în lanţ. Iar dacă firmele încearcă să pluseze prin creşterea preţurilor de livrare şi pot reduce din competitivitate. Este adevărat că aceste şocuri sînt severe şi că ele se vor simţi în timp în activitatea firmelor, punînd totodată presiune pe salarii. Dar este greu de crezut că toţi aceşti factori ar putea provoca o cădere a ritmului activităţii economice, astfel încît să anuleze orice creştere economică.

Referitor la deficitele externe, o scădere importantă a trimiterilor de bani de afară ar reduce din importuri, din consum. Dar nu cred că ar putea afecta într-atît consumul intern, încît să-l diminueze în termeni absoluţi. Mai sever ar putea fi efectul unei diminuări a liniilor de finanţare acordate de bănci din afara sucursalelor din România. Dar şi aici am dubii că vom asista la o tăiere drastică. Mai degrabă văd o scădere graduală a ritmului de creditare.

Una peste alta, este posibilă o diminuare a ritmului de creştere a activităţii economice. Dacă execuţia bugetară publică va fi chibzuită şi vom reuşi să folosim bani europeni pentru dezvoltarea infrastructurii, efecte de antrenare vor putea compensa parţial deteriorarea mediului internaţional – ceea ce ar permite menţinerea unui ritm de creştere de aproximativ jur de 6% anual.