Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ultima dintre măsurile disperate cu care Guvernul Traian Băsescu încearcă să-şi acopere incompetenţa, cea referitoare la suprataxarea drepturilor de autor, vorbeşte şi despre dispreţul pe care guvernanţii îl au pentru actul de creaţie, pentru artişti. Cu cât este exersată un timp mai îndelungat, puterea politică determină un tip de cultură specifică - mai exact cultura şpăgii. De la acel nivel, cultura veche şi desuetă, obositoare şi absconsă, care rezistă în cărţi şi supravieţuieşte în săli de spectacole şi de expoziţii, îi enervează pe guvernanţii români, scoţându-i din minţi în vremuri de criză. Aceştia sunt mari protectori ai cărţilor doar dacă ele sunt vechi, deci de necitit şi dacă au valoare în euro pe piaţă. Mai dau bine şi în biblioteci atunci când casa le este călcată întâmplător de vreun musafir cu gusturi subţiri, căci slugile culturnice sunt chemate doar la birou sau în casele de protocol ale statului.
Artiştii mai sunt buni în sălile de spectacol, numai dacă sunt prezenţi şi ei, politicienii, iar presa reflectă corect, adică fără momentele de căscat continuu, de moţăire şi plictiseală îndulcite cu câteva sms-uri date secretarei simpatice - treburi de stat care nu suferă amânare. Şi pozele cu obedienţii culturali, surprinse chiar la târgurile de carte, fac bine la popor.
Merg fotografiile cu Gabriel, cu Horia şi cu alţi ieftini, pentru că în mintea cetăţeanului responsabil se va face transferul de încredere avut în intelectual către politician, tot aşa cum a fost făcut, pe nevăzute, şi transferul de monedă şi de alte sinecuri de la politicianul aflat la butoanele puterii către autorii săi preferaţi.
Dincolo de jocurile de imagine, fără excepţie, guvernanţii rămân fideli cititori de etichete. Eticheta este produsul cel mai de încredere şi mai căutat. Consumul cultural realizat prin cheltuirea comisionului, a mitei şi a sporurilor şi primelor fără număr este de nezdruncinat de orice criză mondială. Când toată lumea sărăceşte, când banii nu mai ajung nici pentru mâncare şi medicamente, rămân nesfârşit şi duios de cheltuit banii negri. De aceea, etichetele nu vor pieri nici atunci când cărţile vor fi piese de muzeu şi artiştii doar predecesorii măscăricilor din emisiunile de divertisment tv. Tot ce are etichetă merită citit, preţul nu contează, nu se citeşte, se plăteşte necondiţionat! Ce are pagini multe şi nu sunt note informative oboseşte neuronul şi-l distrage pe înaltul demnitar de la preocuparea legitimă de a mai vinde încă o dată flota, fabrica, pădurea, ţara. Scârţâitul unei viori e o piedică pentru gândul măcinat de cum să i se mai dea amantei încă un post de ministru, căci o poşetă scumpă poate să-şi cumpere şi singură. Culorile aruncate pe pânze şi fără nici o etichetă împiedică vederea unei soluţii urgente de a transforma presa în garnizoană ermetică.
Dezastrului ce se prefigurează parcă îi sunt insuficiente ca explicaţie hoţia şi incompetenţa guvernanţilor români, dacă nu sunt dublate şi de multă ură împotriva propriului popor, unde ura şi dispreţul faţă de artişti sunt doar componente elitiste. Pare a fi expresia unui rău, poate chiar a maleficului, care sufocă din ce în ce mai tare România. Toate aceste retorici ale mele, alături de alte avertismente sau semnale de alarmă ale altora, sunt spuse în pustiu, căci nimic nu se schimbă, nimic nu ne întoarce din calea spre pierzanie.
Chiar şi acum parcă văd rânjetul dispreţuitor, parcă aud râsul behăit al cititorului minimus, cel mai fidel lector de etichete de whisky. Voi vedeţi, voi auziţi?
