Convingerea că mai rău nu se poate

De fiecare data cand ni se intampla o nenorocire, (de la cele mai grave la cele mai superficiale) cand pierdem pe cineva drag, cand picam un examen, cand ne opreste politia pentru cine stie ce ilegalitate comisa pe furis, cand nu ne raspunde la telefon cel mai bun prieten, cand ne certam cu fratii sau cu parintii, cand nu ne mai merge cartela telefonului mobil sau cand ni se termina cafeaua exact inaintea sosirii celor mai importanti musafiri, avem impresia ca mai rau nu se poate, ca ne aflam in fata celor mai teribile situatii de viata, ca de acolo inainte le vom putea infrunta pe toate cu succes, daca reusim, desigur, sa supravietuim incercarii.

Si, totusi, insasi incoerenta enumerarii de mai sus ar putea fi interpretata ca un prim semnal de alarma. Cum indraznim, fie si pentru o clipa, sa punem pe acelasi plan atatea feluri de suferinte? Suntem cei mai mari nerecunoscatori ai vremurilor noastre, aproape ca imi vine sa spun ca ne meritam soarta, ca meritam sa nu gasim la magazin ce ne trebuie, sa nu ne caute de sarbatori cine ne-am dori, sa ne pierdem cercelul de la urechea stanga in graba de a ajunge la un spectacol la care nici macar nu am fost invitati, sa ramanem fara credit pe telefon sau sa ni se rupa o bareta de la sandalele preferate, da, poate ca meritam, daca tot am ajuns sa credem ca toate aceste evenimente, evident pline de nesansa, sunt la fel de grave ca nenorocirile adevarate, ca pierderile iremediabile, ca departarile in fata carora ne pune destinul dintr-o data, cand ne asteptam mai putin, pentru ca, brusc, sa nu mai avem nimic de spus, sa nu mai avem nimic de facut.

Poate ca o analiza superficiala, facuta totusi de cineva care stie sa interpreteze vorbele, mi-ar putea demonta imediat teoria. Poate ca multi imi vor spune ca nu am trait destule, ca mie mi-e usor sa vorbesc, din postura unui om pe care viata l-a rasfatat destul. Poate ca nu sunt destul de convingatoare sau, poate, pur si simplu, m-am trezit putin cam prea pesimista in dimineata asta, in care mi-am dat seama cat de putin conteaza amanuntele de fiecare zi, pentru care, totusi, ne macinam si ne sacrificam buna-dispozitie. Nu stiu daca are cu adevarat vreun rost sa ne tot plangem de ghinioane, sa ne consideram principalii nedreptatiti de pe listele contemporaneitatii, nici macar atunci cand, cu adevarat, ni se pune la grea incercare echilibrul. Ne-am scufundat in cateva clisee si ni se pare mult mai simplu de trait avandu-le aproape. Am ajuns sa ne resemnam si sa credem in superstitii, sa citim horoscopul si sa ne dam trei pasi inapoi daca ne taie calea o pisica neagra, poate-poate ne vine si noua randul sa ne etalam zambetele pe cele mai frumoase scene ale vietii. Si, cand avem ocazia, gasim noi ceva in neregula, pentru care sa ne enervam.

Eu am incercat sa numar de cate ori am spus, in ultimii doi ani, 'mai rau de-atat nu se poate', 'ce ni se poate intampla mai rau?', 'vremuri mai rele nu cred ca exista' si, de fiecare data, cumva, mi s-a demonstrat ca gresesc. Din pacate, se poate mai rau. Intotdeauna.