Creditarea nu se relansează

Revenirea numerarului pe trendul de creştere e oarecum surprinzătoare pentru că BNR dăduse impresia că e mulţumită cu tendinţa anterioară, de scădere. Altfel de ce să atragă atenţia guvernatorul Isărescu că se micşorează numerarul în circulaţie. Ce a schimbat datele problemei?

Când discutăm de cash, legătura cu economia subterană e instantanee, pentru că “la negru” se plăteşte doar cu bani gheaţă. Din acest motiv, numerarul reprezintă peste 14,5% din masa monetară la noi, şi doar 3% în Suedia. Iar în măsura în care cantitatea de cash se măreşte şi creşte “greutatea” economiei informale, de subzistenţă, partidul de guvernământ se pregăteşte să majoreze taxele. De ce? Fiindcă nu le-a încasat pe cele precedente.

Sigur că o astfel de logică e aberantă, însă nu e prima oară când acţionează principiul: Cine poate plăteşte, cine - nu e “transferat” în economia informală ca să nu moară de foame. De aceea, n-are sens să ne reconsiderăm poziţia faţă de miniştrii vechii puteri care demonstrează acum împotriva creşterii taxelor. Şi ei au funcţionat tot pe bază de selecţie adversă şi hazard moral, că doar provin din acelaşi mare FSN.

Aşadar, niciunul dintre partidele care s-au succedat la guvernare n-au urmărit schimbarea paradigmei, ce constă în trecerea de la administrarea sărăciei la creşterea productivităţii. Deoarece aceasta din urmă e singura ce generează venituri. Şi poate că politicienii nu şi-au dat încă seama, dar oamenii nu muncesc mai bine când li se arată ciomagul. Cota unică e în măsură să sporească productivitatea, pentru că nu-l penalizează pe cel mai eficient. Dacă în locul ei apare o impozitare diferenţiată cu 8%, 12%, 16% e posibil să crească puterea de cumpărare, dar nu se va îmbunătăţi productivitatea.

Alt element pe seama căruia s-ar mări eficienţa e extinderea impozitului forfetar în toate zonele din economie unde ar aduce o optimizare a cheltuielilor, atât pentru întreprinzător, cât şi pentru stat. Acesta joacă rolul unei taxe de funcţionare. Care n-are de ce să fie procentuală, deoarece statul nu-i partener de afaceri cu entităţile taxate. Cu impozitarea procentuală, guvernul îi taxează antreprenorului priceperea, care diferă de la un manager la altul.

În fine, nu-i nicio problemă să-ţi multiplici numerarul când ai dificultăţi cu finanţarea datoriei publice. Şi nici când doreşti să-ţi păstrezi cu ajutorul cash-ului un anumit standard de viaţă, bazându-te pe mărfurile mai ieftine din economia subterană. Iar alături de numerar mai intervin şi fondurile europene care facilitează plata impozitelor. Ele se distribuie baronilor locali, ca să se poată urmări dacă business-ul se desfăşoară legal şi se achită taxe. Dar în condiţiile în care se pun bani pe piaţă pentru finanţarea datoriei publice - lucru “trădat” de majorarea simultană a numerarului şi a creditului guvernamental în ianuarie 2014 - ce sens mai are să se discute de relansarea creditării sectorului privat? Şi mai ales de ce se spune că micşorarea dobânzii de politică monetară asta vizează, când ea urmăreşte, de fapt, să se împrumute ieftin statul? Putem fi serioşi măcar 5 minute?!