Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Merita sa examinam fractura economica, de competitivitate, intre statele membre din zona euro: sunt tari care au avut surplusuri si sunt altele care au inregistrat deficite de cont curent in mod constant; tarile cu deficite de cont curent sunt mai putin dezvoltate; deficitele de cont curent au crescut dupa introducerea monedei unice, cand au disparut cursul de schimb si politica monetara ca instrumente de corectie a dezechilibrelor. Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda, Italia, ca 'grup sudic', au inregistrat deficite de cont curent in deceniul trecut.
In aceeasi perioada, Germania, mai ales, Austria, Olanda, Finlanda, Belgia ('grupul nordic') au avut surplusuri comerciale. Discrepantele de competitivitate intre cele doua grupuri de tari s-au adancit; ele sunt reflectate de dinamici diferite ale costului unitar cu forta de munca (ULC). Fata de 1999 ULC a crescut in medie cu circa 35% in 'grupul sudic' si cu circa 12% in 'grupul nordic'. Date OCDE arata pentru Germania o progresie de numai 4% in aceeasi perioada, ceea ce ce explica forta competitiva a acestei economii. Salariile nominale per capita au evoluat in acelasi ton in intervalul amintit. Pentru tarile sudice aceste evolutii s-au reflectat intr-o cerere agregata ce a depasit oferta nationala si a cauzat deficite externe; deficitele au fost finantate de intrari de capital, de indatorare – fie a sectorului public in principal, ca in Grecia, fie preponderent a sectorului privat, ca in Irlanda si Spania.
Este frapanta gruparea tarilor cu mari dificultati de finantare, acum, in UM dintre cele mai putin dezvoltate. Este ca si cum un decalaj de dezvoltare le-a predestinat pentru dezechilibru. Dupa ce a inceput sa functioneze politica monetara comuna, a avut loc o convergenta a dobanzilor care a incurajat capitalul sa curga spre tarile unde exista perceptia unor randamente mai inalte. Desi Irlanda si Spania au avut executii bugetare relativ prudente, indatorarea totala a crescut puternic ca urmare a indatorarii sectorului privat. In tarile cu deficite externe mari capitalul a alimentat consumul si investitiile, adesea, in sectoare de bunuri si servicii necomercializabile (non-tradeables).
Devansarea productiei de bunuri exportabile si importabile de catre consum a fost posibila intrucat a existat finantare externa si interna ampla, ieftina. Salariile nu aveau cum sa nu creasca intr-o perioada de avant economic, cand motorul cresterii economice era expansiunea sectorului privat. Ca in criza din Asia (anii 1997-1999), a fost subestimata indatorarea privata considerandu-se ca vor avea loc corectii fara necazuri. A operat si cliseul ca dezechilibrele in interiorul zonei euro nu conteaza, ca relevante ar fi numai finantele publice. Aceasta abordare este nepotrivita cand statele din zona euro emit propriile obligatiuni pe pietele financiare si nu exista un aranjament de impartire a poverii daca au loc esecuri bancare.
Cresterea salariilor cu devansare a productivitatii in tarile sudice (adica pierdere de competitivitate) poate fi citita si prin prisma unui fenomen caracteristic economiilor emergente: efectul Balassa-Samuelson (B-S), care spune ca nivelul inflatiei generale este tras in sus de o decorelare intre miscarea salariilor si cea a productivitatii in sectoarele non-tradeables. Fiindca sectoarele care exporta, sau care concureaza importul, sunt obligate sa ramana competitive (nu isi pot permite salarii in divort de productivitate). Acest fenomen are relevanta majora pentru economiile europene (inclusiv Romania), care au niveluri salariale si de productivitate mult inferioare mediei din UE-27.
