Criza presei americane?

Am citit în New York Times un articol cu titlul: "The American Press on Suicide Watch". "Suicide watch" este când un potenţial sinucigaş este pus sub observaţie ca să nu-şi taie venele.

Deci titlul e confuz, pentru că metafora pe care o foloseşte e sinuciderea, în timp ce articolul descrie uciderea presei scrise americane, în speţă de competiţia sa, internetul. Hmm? Dacă îmi întreb prietenii, ei îmi răspund la unison: vrem să continuăm să citim ziare, ziarele sunt chezăşia noastră cea mai importantă că vom rămâne o democraţie. Şi apoi continuă să folosească internetul şi în acelaşi timp să citească ziarele.

Citesc mai puţin decât înainte? Probabil. Circulaţia ziarelor este într-adevăr în scădere. The Boston Globe, unul dintre cele mai vechi ziare ale Uniunii, îşi continuă viaţa numai pentru că salariaţii au acceptat sacrificii la salarii şi la beneficiile sociale. Aud tot timpul că Los Angeles Times e pe ducă. Multe ziare regionale nu mai există. Altele trag jumătate din tirajul de acum un deceniu.

Numărul de studenţi înrolaţi la jurnalism e în scădere - ştiu de la sursă: am un fiu care-şi începe un an de postgraduare în jurnalism la Syracuse, New York, şi o fată care va intra în anul IV de jurnalism la George Washington University.

Da, studenţii în jurnalistică au scăzut ca număr. Motivul cel mai citat: jurnaliştii sunt prost plătiţi. În aceste vremuri de criză, dacă nu eşti sigur că ai vocaţia jurnalismului, de ce să alegi o meserie şi grea, şi prost plătită?

Acum trei săptămâni, Senatul a ţinut audieri în legătură cu "viitorul jurnalismului", în care depoziţiile au fost sumbre. Cam multă panică, spun eu. Am mai văzut acest fenomen.

Când eram student la American Film Institute, se spunea că televiziunea va ucide, ori a ucis deja filmele. Dar filmele sunt bine-mersi, deşi nu mai sunt cum erau înainte de triumful televiziunii, la conţinut, la format artistic ori la "mesaj". Când televiziunea a devenit ubicuă, cu micile-i ecrane sclipind albăstrui în case înainte însufleţite de o cutie ciudată, fără estetică, dar capabilă să vorbească... radioul! - s-a crezut că televiziunea a ucis radioul.

Radioul e şi el bine-mersi, cel puţin în America, pentru că dialogul cu ascultătorii a creat un tip de personalitate nouă: preotul aerului radiofonic. Uneori, preotul este un "influencer" de anvergura lui Rush Limbaugh. Deseori, e chiar preot: 80% din serviciile de radio americane se autonumesc "creştine", emiţând însă, fireşte, aproape orice fel de material. Şi cutia de radio s-a mutat - afară din camera de oaspeţi, şi chiar afară din casă, în automobil. Atât timp cât avem automobile (din ce în ce mai multe!) şi petrecem timp în ele, viaţa radioului american nu e ameninţată.

La fel, televiziunea, filmele şi jocurile de fotbal nu au omorât cititul. Filmul n-a reuşit să omoare o competiţie a sa mai veche, teatrul: în America specific, teatrul de vodevil. Broadway-ul de azi e altul decât cel de pe vremuri, dar n-a dispărut.

Internetul, care ne ia atâta din timp, dar ne şi dă satisfacţii atât de multiple, a produs o presă nouă şi un nou mod de dialog social, blogul. Citim veştile pe internet - ne citim chiar şi ziarele preferate pe internet! Alerg să cumpăr New York Times din colţ, de trei ori pe săptămână; când n-am timp să alerg în colţ, caut NY Times pe internet, îl găsesc, îl citesc.
Caut presa română; o găsesc, o citesc.

Deocamdată, internetul nu are corespondenţi acreditaţi. Nu ştiu încă de nici un blog care să trimită un reporter, plătindu-i salariul şi asigurarea, pe frontul din Irak.

Dar nu-i imposibil ca noi instituţii de presă să apară strict prin internet şi, dacă devin viabile, ele îşi vor avea redactorii şi reporterii lor, ca şi presa clasică. E posibil să aflăm despre un alt Watergate numai din bloguri? De ce nu? Dacă va avea acelaşi impact cum l-a avut celebrul scop din Washington Post, înseamnă că presa a fost salvată. Chiar dacă a fost mutată din paginile ziarelor pe ecranul computerului, ca altădată radioul, din sufragerie în automobil.

De fapt, atât de puţine lucruri au dispărut în cultură - îmi chinuiesc memoria şi nu-mi vin decât două exemple:
- filmul mut a fost înlocuit de filmul vorbitor;
- filmul alb-negru a fost aproape abandonat în favoarea filmului color.

Dar filmul a rămas, în timp ce subspeciile sale mai primitive au fost eliminate, aşa cum omul de Neanderthal a fost eliminat de Homo Sapiens. Iată lecţia: nimic cu adevărat prizat, şi răspunzând unei nevoi adânci, sociale ori personale, nu dispare.
Presa răspunde unei nevoi adânci, ca şi cititul de romane.

Nevoia aceasta o serveşte omul de presă a cărui singură vocaţie e presa. El e acel sau aceea care trebuie să supravieţuiască, cu preţul unei adaptări. Dar supravieţuirea e adaptare. Şi adaptarea garantează un imens beneficiu: să rămâi tânăr, mintal. Să te bucuri de viaţă, chiar şi în alternativele cele mai neaşteptate.