Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Provocarea pentru Europa, SUA, este amplificată de contextul internaţional. Când J.J. Servan Schreiber a scris „Sfidarea americană”, acum patru decenii, el avea în minte debilitatea companiilor din UE faţă de multi-naţionale americane. Ezra Vogel a arătat cu degetul spre Asia, dar vedea economia niponă ca o excepţie ce întăreşte regula. Michel Albert, imediat după căderea Zidului Berlinului, contrapunea modelul continental celui american (anglo-saxon) şi economiei japoneze.
Dar logica competiţiei era, esenţialmente, înăuntrul lumii occidentale. Creşterea economică a Chinei, a Indiei în ultimul deceniu, prin reforme economice în spiritul pieţei, dar îmbibate de pragmatism (respingând clişee, fundamentalisme), chiar dacă însoţită de mari inegalităţi sociale, a schimbat echilibre de putere şi reguli ale jocului în spaţiul global. Această rebalansare de poziţii îngreunează enorm ajustările pe care trebuie să le facă ţările europene, SUA.
Atacul terorist din 11 septembrie 2001 a obligat SUA, ca societatea deschisă, la reconsiderări, la „întoarceri către sine” pentru a mobiliza resurse şi monitoriza pericole (ca într-o economie agresată militar). Scurgerile de informaţii „Wikileaks” pot fi citite într-o grilă analogă când vedem reacţii ale unor guverne, mai ales în condiţii economice foarte dificile. Securitatea naţională, care nu poate fi asigurată fără potenţă economică (industrială şi tehnologică), a încurajat accente protecţioniste peste tot în lumea industrializată – încă dinainte de criză.
Este posibil să trăim resuscitarea unor structuri ale statului corporatist. Experienţa Germaniei în absorbţia şocului reunificării şi, în deceniul trecut, ajustarea la presiunile concurenţei globale sunt sugestive. Aici putem vorbi despre relaţia între stat şi cercuri de afaceri, între acestea din urmă şi sindicate, între stat şi sindicate, societatea civilă. Este însă experienţa germană repetabilă în zone europene subperformante? Această întrebare are sens dacă ne gândim la complexitatea (economică, socială, politică, culturală, afectivă) a unei societăţi – fiindcă pot exista structuri corporatiste mai mult sau mai puţin fecunde. Ce se poate inventa la nivel de politici UE pentru a suplini subperformanţa unor ţări din Uniune? Mai multe viteze în UE pot opera, chiar dacă produc tensiuni, dar în UME ele pot fi fatale. Cum va concilia Berlinul statutul sau în UE, cu presiuni interne şi cu cele din afara Europei, este o variabilă-cheie pe continentul nostru.
Este de meditat şi asupra a ceea ce The Economist numea „redistribuţia speranţei” pe mapamond (18 dec. 2010, p.13). Când o societate îşi pierde încrederea de sine, când speranţa se ofileşte, când se măreşte distanţa între cei care conduc şi cetăţeanul obişnuit, este tot mai greu de redresat o stare ce se complică. Sindromul spenglerian a fost invalidat de o bună parte a secolului XX şi căderea comunismului a confirmat pe Daniel Bell, Raymond Aron şi alţii. Dar Francis Fukuyama a supersimplificat istoria.
Criza de acum pune în discuţie temeiuri presupuse a asigura Europei şi SUA vigoare economică în deceniile ce vin. Demografia şi dinamici economice (tehnologice) ce multipolarizează spaţiul global indică un viitor incert. UE denotă varietate semnificativă, cel mai bine ilustrată de diferenţe între flancul ei nordic şi cel sudic. Dar Uniunea, ca ansamblu, are pierdere de viteză, slăbiciuni, ce nu au origine conjuncturală. Un răspuns pozitiv la provocări reclamă viziune şi conducere politică fermă, mobilizare de resurse, coeziune socială şi salturi de competitivitate (care implică excelenţă în educaţia de masă şi în cea de vârf). Adaug aici şi nevoia de regăsire a unor valori morale. Van Rompuy a fost criticat când a vorbit cu francheţe despre ameninţări mari pentru Uniune. Dar el nu a exagerat.
Citește pe Antena3.ro
