Criza şi statul social (II)

Provocarea pentru Europa, SUA, este am­plificată de contextul inter­na­ţio­nal. Când J.J. Servan Schreiber a scris „Sfidarea americană”, acum patru decenii, el avea în minte debilitatea companiilor din UE faţă de mul­ti-naţionale americane. Ezra Vogel a arătat cu degetul spre Asia, dar vedea economia niponă ca o excepţie ce întăreşte regula. Michel Albert, imediat după căderea Zidului Berlinului, contrapunea modelul continental celui american (anglo-saxon) şi economiei japoneze.

Dar logica competiţiei era, esenţialmente, înăuntrul lumii occidentale. Creşterea econo­mi­că a Chinei, a Indiei în ultimul de­ceniu, prin reforme economice în spi­ritul pieţei, dar îmbibate de pragmatism (respingând clişee, fundamenta­lisme), chiar dacă însoţită de mari ine­galităţi sociale, a schimbat echilibre de putere şi reguli ale jocului în spa­ţiul global. Această rebalansare de poziţii îngreunează enorm ajus­tă­rile pe care trebuie să le facă ţările eu­ropene, SUA.

Atacul terorist din 11 septembrie 2001 a obligat SUA, ca societatea des­chisă, la reconsiderări, la „în­toar­ceri către sine” pentru a mobiliza resurse şi monitoriza pericole (ca într-o economie agresată militar). Scurgerile de informaţii „Wikileaks” pot fi citite într-o grilă analogă când vedem reacţii ale unor guverne, mai ales în condiţii economice foarte dificile. Securitatea naţională, care nu poate fi asigurată fără potenţă econo­mică (industrială şi tehnologică), a încurajat accente protecţioniste peste tot în lumea industrializată – încă dinainte de criză.

Este posibil să trăim resuscitarea unor structuri ale statului corporatist. Experienţa Germaniei în absorbţia şocului reunificării şi, în deceniul trecut, ajustarea la presiunile concurenţei globale sunt sugestive. Aici putem vorbi despre relaţia între stat şi cercuri de afaceri, între acestea din urmă şi sindicate, între stat şi sindicate, societatea civilă. Este însă experienţa germană repetabilă în zone europene subperformante? Această întrebare are sens dacă ne gândim la complexitatea (economică, socială, politică, culturală, afectivă) a unei societăţi – fiindcă pot exista structuri corporatiste mai mult sau mai puţin fecunde. Ce se poate inventa la nivel de politici UE pentru a su­plini subperformanţa unor ţări din Uniu­ne? Mai multe viteze în UE pot ope­ra, chiar dacă produc tensiuni, dar în UME ele pot fi fatale. Cum va concilia Berlinul statutul sau în UE, cu presiuni interne şi cu cele din afara Europei, este o variabilă-cheie pe continentul nostru.

Este de meditat şi asupra a ceea ce The Economist numea „redistribuţia speranţei” pe mapamond (18 dec. 2010, p.13). Când o societate îşi pierde încrederea de sine, când spe­ran­ţa se ofileşte, când se măreşte dis­tan­ţa între cei care conduc şi cetă­ţea­nul obişnuit, este tot mai greu de re­dresat o stare ce se complică. Sindromul spenglerian a fost invalidat de o bună parte a secolului XX şi căde­rea comunismului a confirmat pe Da­niel Bell, Raymond Aron şi alţii. Dar Francis Fukuyama a supersimplificat istoria.

Criza de acum pune în dis­cuţie temeiuri presupuse a asigura Europei şi SUA vigoare economi­că în deceniile ce vin. Demografia şi di­namici economice (tehnologice) ce multipolarizează spaţiul global in­dică un viitor incert. UE denotă varie­tate semnificativă, cel mai bine ilustrată de diferenţe între flancul ei nordic şi cel sudic. Dar Uniunea, ca an­samblu, are pierdere de viteză, slă­biciuni, ce nu au origine conjunctura­lă. Un răspuns pozitiv la provocări reclamă viziune şi conducere politică fermă, mobilizare de resurse, coeziune socială şi salturi de competitivitate (care implică excelenţă în edu­caţia de masă şi în cea de vârf). Adaug aici şi nevoia de regăsire a unor va­lori morale. Van Rompuy a fost criti­cat când a vorbit cu francheţe despre ameninţări mari pentru Uniune. Dar el nu a exagerat.