Culegerea de ziceri spirituale

Am consumat ani buni din tineretea mea admirand un coleg. Am fost dependent de felul sau paradoxal, dar convingator de a se exprima.

Ce ma minuna era promptitudinea cu care avea o replica plina de spirit la tot ce-mi parea confuz si inabordabil. Nu stiu daca, in devotamentul meu pentru toate principiile vietii lui de atunci, era si iubire, insa niciodata, dupa ce pe la treizeci de ani mi-am dat seama ca n-o sa duca nimic pana la capat si ca pierdeam vremea imitand un talent analitic si distructiv, n-am mai crezut in palavrageala celor in mod excesiv si oarecum prematur talentati. Ca si cum mi s-ar fi deschis ochii, am inceput sa iau aminte mai ales la harul care se aseza greu, insa consistent, intr-o matca. Multi dintre noi am fost dependenti de oameni aparent sau poate chiar efectiv mai destepti decat tot ce-am intalnit pana intr-un anume moment al existentei. Imi cautam modele printre profesori, dar acestia ori nu aveau chef de emuli, ori nu aveau ce oferi. Datorita amicului care producea cu fiecare izbanda a dialogului si temeiul ratarii de mai tarziu am inteles devreme un adevar cardinal si anume ca nu exista drumuri scurte de tot catre calitate. Asta ma innebunea la acel prieten, ca intrevedea scurtaturi in absolut tot ce incepea. Ca nu termina niciodata ce incepea la vremea aceea nu mi se parea semnificativ. Era varsta la care inceputurile abundau. Intr-un fel m-a ajutat sa ma gasesc, deoarece incepea mult mai bine si spre incantarea tuturor ceea ce eu incepeam bajbaind si intorcandu-ma mereu in punctul de plecare.

In ciuda sentimentului de adulatie cu care era intampinat oriunde aparea, auzeam si remarce care ar fi trebuit sa ma puna in garda. E superficial, spuneau unii. Or, tocmai nesocotinta cu care trata situatiile grave ii facea farmecul. Peste toate, faptul cu care imi controla intreaga gandire era lejeritatea opiniei in discutiile despre parinti. N-am indraznit decat foarte, foarte tarziu sa ma intreb ce fel de parinti am avut, preferand sa evit raspunsurile. Or, acest amic al meu avea o promptitudine dezarmanta, care ma fermeca si ma bloca. Avea ceva de zis despre oricine: personalitati din alte veacuri sau vedete ale zilei. "Mozart e smecher, spunea, ia de la toti, dar nu se cunoaste." Pe moment, asa parea, numai ca a fost de ajuns sa ascult pe la douazeci si opt de ani Requiem-ul si apoi concertele tarzii pentru pian si orchestra, ca sa realizez ca prietenul meu era acela care lua de la cineva, avand grija sa nu se vada urmele luatului. Intr-o zi, la el acasa am dat peste o culegere veche si rara de paradoxuri si vorbe de duh si am aflat acolo, aproape la fiecare pagina, zicerile cu care ne ametea. Senzatia pe care am incercat-o era ca invatase pe de rost cartea si ca talentul lui era unul combinatoriu. Din doua, trei citate memorizate il croia pe al patrulea. Recunosteam in fiecare rand cate un segment din vorbirea lui, din felul lui de a gandi. Se identificase cu substanta acelei carti pana in punctul in care ideile din ea ii devenisera fiinta. Nici azi nu stiu daca era bine sau era rau. Ce stiu e ca a imbatranit, ca vorbeste la fel de sigur ca odinioara si ca, trecand anii, o seama de pareri, care cucereau prin franchete si tupeu, se arata a fi enormitati, daca nu prostii pur si simplu. La douazeci de ani e oarecum admisibil sa spui ca Mozart era un smecher, dar s-o repeti si la batranete, asta se cheama esec.