Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ia să vedem în ce să investim? În 1925, când acţiunile BNR puteau fi cumpărate cu 20.000 de lei, s-au distribuit dividende de 730, ceea ce echivala cu un câştig anual de 3,6%. Iar în 1938, când respectivele titluri puteau fi achiziţionate cu 5.800 de lei, ofereau un dividend de 300, adică 5,2%.
Tot în acest domeniu, Banca Românească distribuia, în 1937, dividende de 55 de lei, la un cost al acţiunii de 525, deci peste 10%.
Ce să alegem: siguranţa mai mare ori un risc superior însoţit de un randament mai bun? Fiecare investitor cu priorităţile sale. Cu menţiunea că deţinerea acţiunilor companiei petroliere Astra, 900 de lei, era recompensată, în 1936, cu dividende de 50 de lei - peste 5%.
Şi se mai putea cumpăra ceva care asigura un câștig peste dobânzile de la depozite? La Creditul Minier s-au acordat, în 1936, dividende de 25 de lei, la acţiuni de 270 de lei. Deci peste 9%.
Cam la fel cum puteau obţine şi de la societatea Mica, cu sediul pe strada Benito Mussolini nr. 36 - 38. Numai că investiţia era mai mare, de 1.300 de lei pe acţiune.
Compania Letea, de fabricare a hârtiei, oferea dividende brute de 80 de lei în 1937 cu o investiţie de 900 de lei/acţiune: 8,75%. Şi Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşita, cu Malaxa acţionar şi Auschnitt administrator delegat, dădeau dividende nete de 50 de lei, la o investiţie de 460 într-o acţiune. Peste 10%! Cu precizarea că Max Auschnitt deţinea şi societatea Titan - Nădrag - Călan, unde divindendele depăşeau de trei ori taxa scontului: 15%.
Sigur că existau şi dividende mai mari. Fabricile de pielărie şi încălţăminte Dermata Cluj au plătit, în 1937, dividende de 60 de lei pentru acţiuni cumpărate cu 310. Timp în care statul se putea împrumuta cu 4-5% pe 40-50 de ani. Ba chiar a suspendat plata unor împrumuturi şi a cerut păsuirea la plată, arătând că nu e cel mai sigur debitor.
Renta unificată 5% din 1903 urma să ajungă la scadenţă la 1 iulie 1970, iar cea 4,5% din 1913 la 1 aprilie 1970, între timp a venit însă comunismul.
Iată aşadar că se puteau face afaceri şi în era pre-QE. Atunci când nu se ştia cât e inflaţia, ca să fie acoperită de dobânzi mai mari. Nici nu se determina PIB potenţial, ca să se vadă dacă economia se supraîncălzeşte şi dacă-i nevoie să vină băncile centrale cu politici monetare restrictive.
Dar mai important de văzut este profilul companiilor, ofensiv ori defensiv. Un sector ofensiv putea fi considerat cel al băncilor comerciale, iar unul defensiv, industria petrolului. În general, unde materia primă contează mult în produs, sectorul e defensiv. La hârtie şi tipărituri, de pildă, businessul e ofensiv, are rol preponderent ceea ce se scrie în ziare şi reviste, nu suportul. Iar ramura cu cea mai mare viteză de rotaţie a banilor e comerţul, şi cea cu cea mai redusă imobilizare de capital – serviciile.
În timp ce industria grea are nevoie de o cantitate mare de credit. Şi se bazează pe conexiuni politice, deoarece depinde mult de comenzile statului. De aceea Malaxa şi Auschnitt s-au bătut pentru a rămâne în graţiile lui Carol al II - lea. Ei ar fi primit, în perioada actuală, titulatura de baroni, dar cu precizarea că ei ştiau să administreze ceea ce li se dădea pe mână.
În fine, cei de acum, care au furat şi corupt, au crezut că industria exploatată de Ceauşescu a fost atât de bine întreţinută, încât suportă jaful. S-au înşelat. Capitaliştii au fost cei care au creat industria, comuniştii au dus mai departe ceea ce au naţionalizat, iar postcomuniştii au dat la fiare vechi moştenirea primită.
