Dacă modelul pentru evenimentul demiterii unui guvern (demitere sau demisie sunt, prin raportare la instituţia guvernării, în general, sino-nime) este adoptat după exemplul ultimului act de acest gen petrecut în România, atunci răsturnarea conducerii politico-administrative a ţării se dovedeşte a fi simplă, uşoa¬ră şi stupidă. În cursul unui proces electoral corect, legal şi desfăşurat la timpul prevăzut, alternativele guvernării sunt cunoscute, ca programe, partide şi persoane de o eventuală pregătire în vederea preluării unor funcţii ministeriale. Un guvern este însă răsturnat uneori de către mulţimea adunată în stradă, în intervalul mandatului deţinut de un prim-ministru. Karl Popper a afirmat că democraţia astăzi constă în posibilitatea ca un guvern incompetent sau indezirabil să fie demis de popor pe o cale nonviolentă. Calea nonviolentă este aceea a alegerilor generale – răsturnarea prin acţiunea străzii este tot o cale nonviolentă sau, exact invers, una violentă? În drept, ameninţarea cu o acţiune de forţă este, în majoritatea cazurilor, asimi¬lată acţiunii însăşi. Problema reală a demisiei – demiterii – prin acţiuni publice de stradă este alta: poporul nu ştie nimic despre posibilul guvern de înlocuire – programul, partidele şi persoanele prin care se va constitui nu pot fi nici măcar presupuse; se joacă la loteria străzii conducerea ţării? Nu chiar, dar hazardul dobândeşte în stradă o cale relativ liberă. Strada, aşa cum se manifestă, nu a impus niciodată criteriile programatice proprii, şi cu atât mai puţin unele nominale, drept condiţie a menţinerii cererii sale de schimbare. Este ca şi când un nou guvern, oricare ar fi, ar urma să se dovedească mai bun. Guvernul anterior în funcţie are totuşi o serie de angajamente faţă de naţiune – a se vedea obligaţiile asumate, legate de salarii şi pensii. Nicio nouă administraţie nu le poate abandona sau altera fără acordul naţiunii, deci fără un refe¬rendum. Dar această eventualitate nu pare a fi decât o şansă minoră în jocul trist al norocului şi ghinionului.