Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
FMI a îmbrăţişat teza că fluxuri de capital pot fi destabilizatoare. Liberalizarea contului de capital (propovăduită de FMI mulţi ani) este o condiţie a apartenenţei la UE. Diferenţiale mari de randamente între ţări din Uniunea Monetară (UM) ca şi între economii avansate şi economii emergente din Europa Centrală şi de Răsărit au favorizat mişcări speculative, o alocare a resurselor către sectoare de non-tradeables (bunuri şi servicii exportabile şi care pot înlocui importul), formarea de bule speculative. Mai devreme decât s-ar fi aşteptat unii se observă o reluare a fluxurilor de capital volatile către ţări din afara zonei euro, între care şi România – ceea ce se simte în presiuni de apreciere a monedelor locale. Noul acord cu FMI ar fi trebuit să fie însoţit de o analiză a acestei situaţii cu soluţii de intervenţie. Mai ales că şi Comisia Europeană, în ipostaza de gardian al actelor legislative ale Uniunii, ar trebui să prevadă mijloace de contracarare a unor fluxuri destabilizatoare.
Deprecierea în termeni reali a leului (de circa 15%), după izbucnirea crizei, a ajutat competitivitatea economiei favorizând corecţia deficitului de cont curent (deşi aici a contat, cred, mai mult îngheţarea finanţării importurilor). Cifre estimative privind deficitele pentru anii ce vin prevăd o situare în preajma lui 5-6% din PIB, ceea ce, dacă am avea finanţare prin investiţii străine directe, ar fi liniştitor. Dar aceasta este o ipoteză. Întrucât, dacă finanţarea autonomă ar fi anemică, situaţia s-ar complica prin nevoia de îndatorare. Şi cum mediul internaţional va fi nefavorabil putem asista la un scenariu mai puţin favorabil pentru România. Cam aşa ceva ia în calcul acordul cu FMI când prevede linii de finanţare care să fie accesate la nevoie. Nivelul cursului de schimb, politica de curs, prezintă relevanţă şi dintr-o perspectivă omisă în Acord. Dacă discutăm despre deficite cvasifiscale, companii de stat, competitivitate, creştere durabilă, nu ai cum să ignori impactul cursului de schimb asupra alocării resurselor. Aici sunt două aspecte: unul static, care priveşte un nivel al cursului ce asigură corecţia unui dezechilibru la un moment dat; şi un aspect dinamic, care examinează relaţia între curs şi evoluţia deficitelor externe. O abordare poate judeca cursul de schimb mai mult ca un efect al mişcării economiei; ceva de genul: dacă există câştiguri de producitivitate cursul se poate aprecia fără probleme fiind totodată supus exagerărilor conjuncturale (fenomenului de overshooting). O altă abordare vede cursul de schimb ca un instrument prin care se utilizează preţurile relative interne (ale bunurilor şi serviciilor) pentru a stimula producţia de tradeables. A doua abordare ar implica ca aprecierea în termeni reali a cursului să fie întârziată în mod deliberat faţă de câştiguri de productivitate din economie. Astfel, alocarea resurselor ar fi stimulată către zona tradeables (de exemplu, a doua abordare nu ar fi tolerat o apreciere a leului sub 4, aşa cum s-a întâmplat în anii 2006-2008, când s-a ajuns pâna la 3,2 lei pentru 1 euro. Din păcate, condiţionalităţile aderării la UE au creat un mare handicap pentru politica BNR de contracarare a supraaprecierii). Există o experienţă mondială care arată cum au procedat ţări ce au avut politici de succes în dezvoltarea industrială/economică. Nu ignor argumente ca: pentru o ţară în UE este mult mai greu să practice politici active în condiţiile "pieţelor unice" şi ale regulilor de concurenţă/ajutor de stat; cine să îşi asume subvenţionarea implicită a unor sectoare în cazul în care politica nu dă rezultatele scontate; cum să fie configurat mix-ul de politici când restricţiile sunt formidabile pentru o ţară din UE (inclusiv prin liberalizarea contului de capital) şi când gradul de euroizare este înalt. Dar chestiunea rămâne de examinat.
