Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În ultimul număr de acum câteva zile al excelentei reviste New York Review of Books, apreciatul profesor şi istoric Timothy Garton Ash a publicat un studiu despre culisele politice ale celor două mari puteri din 1989 (SUA şi URSS), confruntate cu răsturnările din Europa de Est care au condus la revoluţiile anticomuniste.
Studiul utilizează numeroase documente care abia acum sunt accesibile pentru cercetarea istorică. Voi cita mai abundent din acest studiu pentru că vom constata că în acel an 1989, în acele culise ale puterilor lumii nu se petrecea deloc ceea ce scenarita dâmboviţeană mai scorneşte încă şi în zilele noastre:
1) "În prima jumătate a anului 1989, noua administraţie americană, condusă de George Bush, era extrem de reticentă în răspunsul său atât către Gorbaciov, cât şi către schimbările avansate cu putere de o combinaţie de comunişti reformişti şi disidenţi din Polonia şi Ungaria. Ceea ce am aflat din arhivele sovietice şi est-europene confirmă că evaluarea Washingtonului era, de fapt, mult prea sceptică. ... Preşedintele Bush, după întâlnirea cu disidentul maghiar Janos Kis în iulie 1989 la Budapesta, spune asistenţilor săi: «Ăştia chiar nu sunt tipii potriviţi să conducă ţara». Mult mai bine e să rămânem înţeleşi cu nişte tineri comunişti reformişti."
2) "Nimeni la Moscova nu sugera, de nici un fel, că Statele Unite amestecau «cazanul» în Europa de Est a anului 1989. Dimpotrivă, Bush personal îl îndeamnă insistent pe generalul Jaruzselski (!!) să candideze pentru Preşedinţia Poloniei, ca un garant al stabilităţii, şi era obsedat să nu facă absolut nimic care ar fi putut să-l deraieze pe Gorbaciov din drumul său."
3) "În ultimele două luni ale lui 1989, după căderea zidului de la Berlin, dar şi de-a lungul anului 1990, această precauţie superabundentă se transformă într-o combinaţie de totală rezervă. La Casa Albă şi la Departamentul de Stat, pe culoare se auzea des îndemnul «Nu dansaţi pe Zid!»..."
În fine, concluzia lui Timothy Garton Ash: "Este probabil o caracteristică a superputerilor aceea de a crede că ele fac istorie. Marile evenimente trebuie desigur să fie făcute de marile puteri. Totuşi, între februarie şi noiembrie 1989, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au fost cel mai adesea nişte dădace pasive. Au făcut istorie prin ceea ce nu au făcut. Ambii giganţi au stat deoparte, fiindcă au subestimat semnificaţia faptelor pe care le făceau oameni neînsemnaţi în micile lor ţări."
Mi se pare evident că această analiză se extinde cu atât mai mult asupra evenimentelor din Decembrie 1989 din România. Nimeni n-a prevăzut, sub nici o formă, ceea ce a fost Revoluţia Română. Acum însă o explică toţi în fel şi chip, mai rar cu admiraţie şi din păcate mai des cu venin. Şi mulţi dintre aceia care, atunci, din instinct de conservare sau laşitate, nu au făcut absolut nimic. Şi nu mă refer la mame care şi-au ocrotit copiii, ci la aceia care ar roşi, poate, privindu-se în oglindă. O ştim prea bine, succesul are mulţi taţi, iar înfrângerea e orfelină.
Dar să nu uităm nicicând că din cei 39 de camarazi care au fost ucişi la Baricadă de gloanţele trase asupra noastră la ordinul lui Ceauşescu, majoritatea erau tineri şi foarte tineri. Ne-am bătut pentru libertate mai presus de orice, însă depun mărturie că noi, cei de la Baricadă, nu ne doream anarhie. Stă mărturie chiar lozinca noastră, de la Timişoara sau Bucureşti şi-n atâtea alte locuri: "Fără violenţă". Voiam un stat român, binevoitor şi respectuos cu românii.
Când am ieşit din oribila profeţie marxistă a luptei de clasă gândeam că ne îndreptăm către o singură clasă, a viitorului, în care oamenii au o şansă pentru o viaţă cumsecade, dacă nu îndestulată, cel puţin suportabilă. Mi-aduc aminte de o lozincă din acele zile scrisă pe o simplă bucată de carton: "Noi suntem România". Într-adevăr, politica libertăţii constă în mai multe şanse de viaţă pentru mult mai mulţi oameni. Adică mult pentru mulţi.
Citește pe Antena3.ro
