Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu vreo câțiva ani în urmă ieșeam uneori la masă cu o cunoștință; insista de fiecare dată să ne vedem, declarându-mi că mă iubește și-i e tare dor de mine. De îndată ce ajungeam la locul întâlnirii, mă chestiona: ”și ce mai face x, y, z?”, apoi se apuca să dea telefoane. Își suna toți cunoscuții , iar eu priveam cu răbdare inimaginabilă către acest straniu și – amuzant, în cele din urmă - spectacol al ”dorului de mine”. Să nu mă las supărată cumva am transformat rarele întâlniri pe care le aveam cu femeia aceasta într-un fel de material didactic. De îndată ce mă întâlneam cu ea, mă avea aproape, mintea ei căuta ceva ce nu avea, pe cineva care nu era acolo, iar conversațiile se pliau tot în jurul persoanelor absente. Am înțeles limpede că ea era complet absorbită de tipare de reacție inconștiente, care rulau ca benzile înregistrate, determinându-i trăirile, gândurile și comportamentul. De altfel, nu stătea deloc singură în casă, dar nici nu putea să stea cu cineva și așa, încetul cu încetul, am luat din relația aceasta partea bună, care-mi arăta că ”cel ce nu stă cu sine nu poate sta nici cu altul”! Presupun că-n această frică de sine e cauza singurătății unor oameni și motivul pentru care ei nu pot lega relații cu parteneri de sex opus.
Frica de singurătate e o frică de tine însuți și, în același timp, o frică de lume. Poți să cauți lumea cu înfrigurare, crezând că ea îți acoperă golul interior, căutând în ea siguranța și certitudinea că ești apărat de tine însuți. Cand ți-e frică de singurătate, ți-e frică de tine, de gândurile tale negre, ți-e frică de fricile tale și, în fapt, ți-e frică de percepțiile tale din trecut. Ți-e frică de erorile de percepție prin care te-ai creat pe tine, cel de care nu poți decât fugi, poți să-l ignori, să-i dai brânci cumva, alergând în brațele unei lumi, din care, de asemenea, lipsești, căci nu poți fi prezent în afara minții și a inimii tale. Unde ți-e mintea acolo ești tu. Unde ți-e inima, acolo ești și tu. Locul fizic în care te afli nu e întotdeauna și locul în care ești cu adevărat. Frica de singurătate și frica de lume sunt cele două fețe ale aceleiași monede; frica de tine însuți. Iar frica aceasta se vindecă prin cunoaștere de sine, printr-o asiduă și teribilă căutare în sursa fricilor și a neliniștilor, prin confruntarea directă cu percepțiile dureroase și înspăimântăroare care ți-au creat lumea de care fugi, fie ea lăuntrică, fie exterioară. Să stai singur și să înfrunți frica de a fi singur, pe de o parte; să stai în prezent conștient și să vezi că ți-e frică doar de frica însăși, pe de altă parte, că radioul, televizorul sau alte surse de zgomot nu fac decât să acopere zgomotul teribil din mintea ta; iată ce înseamnă o confruntare ce te poate readuce în prezent. Dacă ți-e frică de lume și te-ai izolat complet de ea, atunci ai nevoie să pășești curajos către lume, acceptând că frica ta e doar o emoție, e doar consecința percepțiilor tale din trecut, care-ți spun că lumea are un conținut rău, periculos și distructiv. Fără să înfrunți frica ta de tine însuți, trăiești în minte, iar în minte e trecutul și sunt semnificațiile înfricoșătoare pe care le-ai dat experiențelor vieții. Această trăire permanentă în minte frânge puterea liberului tău arbitru și îți limitează capacitatea de a vedea lumea acum și aici, de a fi în prezent și a trăi bucuria, iubirea, frumosul sau miracolul propriei vieți. Un om care trăiește în minte nu vede când vin păsările, când înfloresc pomii, nu simte frumusețea unei flori și nici măreția zâmbetului unui copilaș. Să trăiești în minte înseamnă să pierzi bucuria de a fi împreună cu cel de lângă tine, să nu poți primi darul pe care el îl are pentru tine, să nu-l poți iubi și să nu-ți fie dor de el, cât să-ți fie dor să fugi de tine grație prezenței lui. Când trăiești în minte, dacă ți-e frică de lume, mintea proiectează asupra lumii răul pe care ea îl gândește, mintea respinge iubirea celorlalți, acuzându-i pe ei de lipsă de dragoste. Frica de sine te condiționează să nu vezi, să nu simți și să nu înțelgi că ești iubit sau să trăiești confuz, cu ideea că iubești când suferi. Mintea captivă în tiparele trecutului nu trăiește fațete teribile ale iubirii, precum recunoștința sau aprecierea, ceea ce devine un dezastru pentru ființa lăuntrică, programată de la natură să funcționeze coerent printr-o aliniere a minții cu inima. Omul care nu poate sta cu sine, nu poate sta nici cu altcineva, e mereu cu gândul în alt loc, vrea continuu ce nu are și nu vede ceea ce este în fața lui. Cunoștința mea nu era conștientă că aș fi putut s-o ajut și asta pentru că frica ei devenise normalitate. În mod asemănător, cu toții trecem pe lângă oportunități și pe lângă ușile deschise ale existenței, pretinzând apoi că Dumnezeu e nedrept sau că lumea nu ne înțelege și nu ne iubește. Iubirea e aici, ne înconjoară peste tot; avem nevoie doar să deschidem ochii pentru a vedea cu ei adevărul.
Citește pe Antena3.ro
