Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se discută despre inevitabilitatea unui aranjament al României cu FMI pentru a acoperi un "gol" de finanţabilitate externă a deficitului de cont curent; s-ar miza, se afirmă, pe credibilitatea pe care un asemenea aranjament l-ar conferi politicii economice.
Pieţele sunt atât de îngheţate, încât emiterea de obligaţiuni de către guverne (şi eventual de către bănci centrale) este mai mult decât problematică.
Eu am pledat ca un acord cu FMI să fie de ultimă instanţă; am considerat că finanţările de la instituţii europene (CE, BCE, BEI, BERD), fie pentru nevoile bugetului public, fie pentru nevoile balanţei de plăţi, sunt de preferat şi ar fi fost bine ca România să aibă deja iniţiate discuţii în acest scop. Dacă însă se va ajunge în situaţia în care introducerea FMI într-o schemă de finanţare devine iminentă, sugerez autorităţilor noastre (Guvern, BNR) să aibă în vedere o serie de aspecte. Programul de echilibrare (stabilizare), care ar fi asociat pachetului de asistenţă financiară, să aibă în vedere recesiunea din economia europeană, din lume, pentru a nu accentua cercuri vicioase în economia noastră. Programul să fie construit pe câţiva ani, ceea ce ar permite o asanare graduală a finanţelor publice autohtone; este vorba despre evitarea unei diminuări drastice, programate, a deficitului bugetar sub 2% din PIB în 2009, mai ales în condiţiile în care dinamica economiei noastre ar arăta că sub acest prag evitarea recesiunii în ţară nu este posibilă. Rigiditatea multor cheltuieli publice – nu trebuie ca o execuţie bugetară excesiv de prociclică în perioada de creştere rapidă (aici FMI ne-a dojenit pe bună dreptate) să fie înlocuită cu una excesiv de prociclică în perioada de încetinire dramatică a creşterii economice. Fonduri europene rambursabile (de la BEI, BERD) să cofinanţeze fonduri europene nerambursabile; astfel s-ar elibera resurse bugetare pentru utilizări neacoperite din pricina scăderii veniturilor fiscale. Absorbţia de fonduri europene să fie o piesă de rezistenţă în construcţia bugetului public; cu cât aceste fonduri vor fi mai mari, cu atât va fi mai verosimil ca bugetul să aibă o funcţie de compensare a slăbirii sectorului privat. Este preferabil să evităm o creştere de taxe şi impozite când economia slăbeşte vizibil. Un deficit bugetar-ţintă în jur de 3% din PIB, în 2009, cu finanţare considerabilă (preponderentă) de la instituţii europene şi FMI, devine rezonabil
în condiţiile date (astfel s-ar evita un efect de evicţiune important pe piaţa internă a creditului). BNR să aibă un aranjament tip swap cu BCE. Dacă recesiunea se va lungi în timp (va fi şi în 2010…), trebuie să fim pregătiţi să ajustăm programul. Poate va fi nevoie de corecţii dureroase la veniturile fiscale obtenabile, care să fie însă compensate de o creştere spectaculoasă a absorbţiei de fonduri nerambursabile.
Există o recomandare expresă a Comisiei Europene privind stimulentele bugetare naţionale; ea spune că în perioade de recesiune are sens să se mărească deficite bugetare, dar în condiţiile în care se urmăreşte revenirea la sub 3% din PIB (pragul impus de Pactul de Stabilitate) în câţiva ani. Această logică trebuie să ghideze, în opinia mea, un program de stabilizare încheiat de România cu instituţii europene şi, eventual, cu FMI. Cea din urmă are şi ea de învăţat din erori ale trecutului – unele comise şi în relaţia cu România. Expertiza excepţională a FMI trebuie să se vadă acum, dacă va fi nevoie, astfel încât România să poată depăşi perioada de criză cu daune colaterale cât mai mici. Dar şi noi trebuie să ne facem temele acasă.
