Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un sculptor, la expoziţia căruia am rostit un cuvânt de deschidere, a vrut să-mi dea o damigeană cu vin.
S-a sfiit probabil să mă întrebe cât l-ar costa în lei acest serviciu, iar eu m-am sfiit să-i spun că orice muncă trebuie plătită. România are mai mulţi sfioşi, cât toată Europa la un loc. Fiind însă un om cu mult bun-simţ, sculptorul m-a întrebat dacă aş accepta, la plecare, o damigeană cu vin roşu. Şi la oaspeţi ce le dai?, l-am întrebat. Nici o problemă – m-a liniştit el –, am mai multe.
Vernisajele reuşite sunt acelea la care invitaţii abia se ating de băutură, iar vernisajele foarte reuşite, cele la care, oricâtă băutură ar pune artistul la bătaie, aceasta nu ajunge. Vernisajul la care am vorbit eu era unul foarte, foarte reuşit. Mi s-au terminat toate cele trei damigene – mi-a zis la plecare mai sfios ca niciodată sculptorul –, dar îmi trimite una tata de la ţară şi v-o dau personal. Artiştii sunt de două feluri: unii care uită imediat ce promit şi alţii care nu uită, dar le beau prietenii vinul datorat criticilor. Sculptorul meu făcea parte din a doua categorie. Mi-a telefonat să-mi spună că n-a uitat, că într-o seară prietenii i-au dat gata damigeana, pe care taică-său i-o adusese special pentru mine, dar că-i mai aduce în curând patru, din care una precis va fi a mea. După un an, m-a sunat din nou, ca să-mi ceară scuze. Bătrânul îi cărase de mai multe ori câte patru şi chiar câte cinci damigene cu vin roşu, de ţară, numai că prietenii descoperiseră că era cel mai bun vin pe care-l băuseră vreodată. Ştiţi doar cum e, a zis cu glasul său sfios sculptorul. Deşi nu ştiam cum e, am admis că vinul de ţară e mai bun decât vinul la sticlă din magazin. Mă simt vinovat, a mai zis el, de aceea vă rog să primiţi din partea mea două damigene. I-am zis că primesc şi atunci, cu un glas de om care purtase în spate o povară şi scăpase dintr-o dată de ea, a adăugat:
Dar nu acum, fiindcă toate damigenele sunt goale, ci în curând, când vine tata cu altele pline. Peste doi ani, artistul m-a sunat iar, recomandându-se: Sunt eu, băiatul cu damigenele. După glas, puteai să juri că e o fată sfioasă, care a aşteptat doi ani până să îndrăznească să-i dea un telefon bărbatului iubit în mare taină. Mă simt atât de prost – a zis el –, dar să ştiţi că mă gândesc tot timpul la dumneavoastră şi la datoria pe care o am la dumneavoastră. Poate că n-o să mă credeţi, însă săptămâna trecută pregătisem damigenele să vi le aduc... Nici o problemă – l-am calmat, fiindcă îmi părea gata să plângă, de necăjit ce era –, ştiu ce s-a întâmplat. Tocmai ieşeai pe uşă cu ele, când ai dat nas în nas cu nişte prieteni. Îmi pare nespus de rău – a mai zis el – şi ca să vedeţi că sunt un om de cuvânt am să vă aduc trei. Gâtuit de emoţie, i-am răspuns că accept. Doar că e prea mult pentru un singur vernisaj. Păi, asta era – a îndrăznit sculptorul şi mai gâtuit decât mine –, că deschid o expoziţie peste câteva zile şi v-aş ruga ca în contul celei de a treia damigene să vorbiţi la vernisaj.
Citește pe Antena3.ro
