Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un sculptor, la expoziţia căruia am rostit un cuvănt de deschidere, a vrut să-mi dea o damigeană cu vin. S-a sfiit probabil să mă intrebe căt l-ar costa in lei acest serviciu, iar eu m-am sfiit să-i spun că orice muncă trebuie plătită. Romănia are mai mulţi sfioşi, căt toată Europa la un loc. Fiind insă un om cu mult bun-simţ, sculptorul m-a intrebat dacă aş accepta, la plecare, o damigeană cu vin roşu. Şi la oaspeţi ce le dai?, l-am intrebat. Nici o problemă - m-a liniştit el - , am mai multe.
Vernisajele reuşite sunt acelea la care invitaţii abia se ating de băutură, iar vernisajele foarte reuşite, cele la care, oricătă băutură ar pune artistul la bătaie, aceasta nu ajunge. Vernisajul la care am vorbit eu era unul foarte, foarte reuşit. Mi s-au terminat toate cele trei damigene - mi-a zis la plecare mai sfios ca niciodată sculptorul, dar imi trimite una tata de la ţară şi v-o dau personal. Artiştii sunt de două feluri: unii care uită imediat ce promit şi alţii care nu uită, dar le beau prietenii vinul datorat criticilor. Sculptorul meu făcea parte din a doua categorie. Mi-a telefonat să-mi spună că n-a uitat, că intr-o seară prietenii i-au dat gata damigeana pe care taică-său i-o adusese special pentru mine, dar că-i mai aduce in curănd patru, din care una precis va fi a mea. După un an
m-a sunat din nou, ca să-mi ceară scuze. Bătrănul ii cărase de mai multe ori căte patru şi chiar căte cinci damigene cu vin roşu, de ţară, numai că prietenii descoperiseră că era cel mai bun vin pe care-l băuseră vreodată. Ştiţi doar cum e, a zis cu glasul său sfios sculptorul. Deşi nu ştiam cum e, am admis că vinul de ţară e mai bun decăt vinul la sticlă, din magazin. Mă simt vinovat, a mai zis el, de aceea vă rog să primiţi din partea mea două damigene. I-am zis că primesc şi atunci, cu un glas de om care purtase in spate o povară şi scăpase de ea, a adăugat. "Dar nu acum, fiindcă toate damigenele sunt goale, ci in curănd, cănd vine tata cu altele pline."
Peste doi ani, artistul m-a sunat iar, recomandăndu-se: Sunt eu, băiatul cu damigenele. După glas, puteai să juri că e o fată sfioasă, care a aşteptat doi ani pănă să indrăznească să-i dea un telefon bărbatului iubit in mare taină. Mă simt atăt de prost - a zis el - dar să ştiţi că mă găndesc tot timpul la dumneavoastră şi la datoria pe care o am la dumneavoastră. Poate că n-o să mă credeţi, insă săptămăna trecută pregătisem damigenele să vi le aduc... Nici o problemă - l-am calmat, fiindcă imi părea gata să plăngă, de necăjit ce era - ştiu ce s-a intămplat. Tocmai ieşeai pe uşă cu ele, cănd ai dat nas in nas cu nişte prieteni. Imi pare nespus de rău - a mai zis el - şi, ca să vedeţi că sunt un om de cuvănt, am să vă aduc trei. Gătuit de emoţie, i-am răspuns că accept. Doar că e prea mult pentru un singur vernisaj. Păi, asta era - a indrăznit sculptorul şi mai gătuit decăt mine - că deschid o expoziţie peste căteva zile şi v-aş ruga ca in contul celei de-a treia damigene să vorbiţi la vernisaj.
Citește pe Antena3.ro
