Daniel Dăianu - De ce nu se învaţă, adesea, din greşeli

Săptămîna trecută am fost invitat la o dezbatere ce a precedat întîlnirea miniştrilor de finanţe şi a guvernatorilor din spaţiul UE avînd ca temă criza financiară internaţională.

Săptămîna trecută am fost invitat la o dezbatere ce a precedat întîlnirea miniştrilor de finanţe şi a guvernatorilor din spaţiul UE avînd ca temă criza financiară internaţională.

Că este numită o perioadă cu multe turbulenţe (aşa cum face J.C. Trichet) sau o criză propriu-zisă, aşa cum fac cei mai mulţi observatori ai economiei internaţionale, fapt este că asistăm la cea mai gravă situaţie de după al doilea război mondial în miezul pieţei financiare internaţionale. Ultimele evenimente din industria financiară americană (falimentul băncii Lehman Brothers, preluarea lui Merril Lynch de Bank of Smerica etc.) sînt grăitoare în acest sens.

Am fost într-un panel alături de comisarul J. Almunia, ministrul de finanţe portughez Fernando Texeira, fostul ministru al economiei şi finanţelor italian Tomasso Padoa Schioppa, preşedintele Standard and Poor’s Deven Sharma şi guvernatorul Băncii Centrale a Olandei, Nout Weelink. La această dezbatere s-au abordat aspecte ale crizei pe care adesea le-am comentat în Jurnalul Naţional, în articole precedente.

Acum doresc să insist asupra unei observaţii făcute de guvernatorul Băncii Centrale a Olandei, Nout Weelink.
Între cele afirmate de mine privind originea crizei actuale s-a numărat şi constatarea că nu s-a învăţat suficient din episoadele de criză din ultimele două decenii; că nu s-a ţinut cont de avertismente severe adresate de nume prestigioase în lumea finanţelor, precum Alexander Lamfalussy, Paul Vocker şi alţii. Aceste avertismente priveau, mai cu seamă, un anume tip de inovaţii financiare – pe fondul securitizării împrumuturilor (adică transformarea lor în obligaţiuni tranzacţionabile) – care, şi în opinia mea, au creat enormă incertitudine şi au accentuat riscurile sistemice.

Învăţarea ca proces, pe care o implică raţionalitatea, ar fi trebuit să conducă la modificări în aranjamentele de reglementare şi supraveghere ale pieţelor financiare. Nout Weelink, împărtăşind neliniştea faţă de trăsăturile mai puţin benigne ale securitizării, activităţii agenţiilor de rating, asimetriei între stimulente şi penalităţi în industria financiară, a remarcat, cu o anume amărăciune, că aici acţionează natura umană.

El a făcut chiar referire la istoria lungă a crizelor financiare, care, aproape fără excepţie, au fost acompaniate de perioade de euforie, de creşteri masive de preţuri la active (de formare a aşa-numitelor "bubbles"), de relaxarea unor standarde de prudenţialitate şi, ceea ce el nu spus explicit, de lăcomie fără măsură. În fond, cupiditatea oamenilor face parte din istoria economică a lumii şi dorinţa de a cîştiga tot mai mult împinge roţile unei economii. Dar acceptînd existenţa lăcomiei, a exuberanţei iraţionale în mişcarea pieţelor financiare nu înseamnă să cauţionăm excese şi comportamente ce lezează interese colective, care produc riscuri de sistem fatale.

Legislaţia Glass Steagal, după Marea Depresiune, a avut tocmai menirea de a stăvili comportamente individuale şi organizaţionale care au condus la o mare criză. Prin urmare, trebuie să facem distincţie între ceea ce poate fi repetabil în comportamente individuale şi la nivelul unor firme şi ceea ce trebuie să facă autorităţile de reglementare.

Acestea din urmă trebuie să înveţe din insuficienţe şi erori. Iar dacă nu o fac înseamnă că interese statornicite
(în cazul de faţă ale industriei financiare) au influenţat decizii de politică publică în interes propriu, ceea ce este mai mult decît regretabil.
Argumentul lui Weelink trebuie, în consecinţă, să fie relativizat.