Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu decenii în urmă, James Tobin, profesor la universitatea Yale (SUA) şi ulterior laureat al premiului Nobel pentru economie, a lansat o idee care a stârnit valuri. În esenţă era vorba despre impunerea unei taxe pe tranzacţii financiare, care să descurajeze operaţiunile speculative.
Tobin a fost şi este un keynesist convins, adică un economist care îmbrăţişează paradigma dezvoltată de John Maynard Keynes şi anume, că pieţele funcţionează adesea imperfect, ceea ce poate conduce la eşecuri de coordonare grave, la crize de amploare. Concluzia fiind că pentru prevenirea unor asemenea eşecuri de coordonare, crize adânci, este necesară intervenţia autorităţilor publice pe cale bugetară şi prin metode monetare.
Tobin a lansat ideea sa în condiţiile în care regimul Bretton Woods (al unor cursuri de schimb fixe, dar ajustabile) era demantelat trecându-se la cursuri de schimb flotante, ceea ce alimenta volatilitatea pe pieţe mişcări destabilizatoare. Dar ideea sa a fost întâmpinată cu mare împotrivire de unii economişti influenţi în condiţiile în care curentul monetarist era în ascensiune ca şi tendinţa de dereglementare a pieţelor. Nu mai amintesc de opoziţia industriei financiare, mai ales a acelei părţi (reprezentate de operaţiunile de "trading", de vânzare şi cumpărare de active, inclusiv de valute) care era interesată de pieţe cât mai lipsite de restricţii.
Criza actuală a dat o lovitură puternică credinţei că pieţele, singure, pot să evite echilibrele rele, că ele se ajustează fără probleme, cu costuri mici. Criza a arătat cât de mioape pot fi pieţele, cât de defectuoasă poate fi raţionalitatea individuală a investitorilor şi firmelor (entităţilor financiare) în raport de ceea ce numim riscuri sistemice. Mai mult, aşa cum arată abordările de tip behaviorist (comportamental) - iniţiate de cercetări ale lui Herbert Simon, cel care a consacrat noţiunea de "raţionalitate limitată" (bounded rationality) şi ajungând la economiştii Robert Shiller şi Georges Akerloff - comportamentele individuale nu arareori sunt iraţionale.
În paginile JN am scris de multe ori despre actuala criză şi am încercat să subliniez că libertatea economică, democraţia, nu echivalează cu pieţe dereglementate, cu un mediu de afaceri în care nu se respectă reguli de conduită. Criza de acum, cea mai mare după Marea Depresiune din secolul trecut (din perioada interbelică) invalidează o filosofie economică şi de politică publică care a guvernat economiile avansate în ultimele decenii. Neoliberalismul şi-a dovedit limitele.
Într-un mediu pe care l-a influenţat prin puterea extraordinară a propriului lobby industria financiară a supracrescut, a transformat tot mai mult din activitatea sa în operaţiuni speculative, a indus măsuri de dereglementare, a amplificat riscuri sistemice, a extras o rentă de la restul economiei. În ultimele decenii ponderea profitului acestei industrii în PIB-ul american s-a multiplicat de 4-5 ori. Este vremea unei schimbări, a revenirii la reglementare şi supraveghere adecvată în industria financiară, pentru a încerca să prevenim crize similare în viitor, atât cât se poate.
Acesta este contextul în care lordul Turner, şeful Autorităţii pentru Servicii Financiare (FSA) din Marea Britanie, a evocat taxa Tobin. Şi în Franţa şi Germania sunt voci care susţin această idee, care are partizani şi peste Ocean. Şi eu cred că este nevoie de taxa Tobin în condiţiile în care este necesar să diminuăm din speculaţiile financiare, care aduc ponoase vieţii economice în ansamblu. În plus, veniturile obţinute din această taxă ar putea suplimenta resursele FMI, ca împrumutător de ultimă instanţă.
