De la mine, din Teleorman

– Din femeia vânjoasă de altădată – sora mamei mele – a rămas un mal­-dăr de neputinţă îngrămădit într-un pat. Când era în putere, aproape că răs­turna pământul cu braţele ei vrednice. Săpa ogorul şi secera mai abitir ca un bărbat! Da’ ce nu făcea, că nu ştiu cine o întrecea la muncă! Ei bine, is­tovul ăsta i-a rupt şalele, şi de apro­xi­­mativ zece ani nu mai umblă. Au lă­sat-o definitiv picioarele, nu le mai sim­te deloc, s-au uscat. Şi-a păstrat însă lumina din ochi – nişte ochi mari şi negri – şi îndemânarea de a croşeta. Îm­pleteşte necontenit flanele şi ro­chii, catrafuse muiereşti. De un deceniu şi ceva are numai mâini. Şade pe-o rână şi meştereşte din andrele cu o pri­cepere neciumpăvită altminteri de boală. La fel şi cu igliţa, aceeaşi is­cusinţă înnăscută. Adesea o po­di­desc lacrimile. Îşi plânge, secată de du­re­re, prezentul nevolnic şi de­păr­ta­rea de casă. Din satul pe care l-a pă­răsit de nevoie îi sosesc veşti în do­liu. Se tot prăpădesc suratele cu care a crescut şi cu care a împărţit bucături de destin devălmaş. Parcă s-au pus de acord să moară una după alta, astfel se duc! Iar ea suspină de focul lor, o frige în capul pieptului dorul de lu­mea aia interzisă acum. Îi trimite vor­bă câte cineva că al lu’ "Cutare" zace po­cit ori că altul a căzut fără suflare. Şi plânge mătuşa mea, moale, să nu cumva să se audă dincolo de pereţii blocului de oraş. Ţăranca din ea îşi je­leş­te soarta care a izgonit-o din bă­tă­tu­ra natală, din oborul pe care odini­oa­ră îl ţinea în spinare singură. Oho, şi cum îl ţinea, lună, nu altcumva! Pe în­noptate se va înapoia în ţărâna Is­la­zului, o ştie, şi asta o linişteşte întru cât­va, o împacă oarecum cu vitregia clipei de faţă.

– "Capra, droaga şi măgarul re­pre­zintă Teleormanul", aşa auzeam câ­te­o­dată că ni se zice nouă, ăstora din ţinutul moromeţilor. Dar nu ne pă­sa. "Dă-te, bă, în mă-ta!" le răspundeam peste umăr, strivindu-i cu oca­ra. Ce altceva să le spui, că n-aveam timp?! Eram grăbiţi să evadăm din Te­le­orman, să ne luăm repejor zborul care-ncotro. Până să ni se întărească ari­pile, săream în droaga trasă de mă­gar şi o tuleam la rată. Sau la tren, în hal­tele îmburuienate ale câmpiei te­le­or­­mănene. Ne înghiţea praful stârnit de copitele leneşe ale dobitocului în­hămat la rudimentarul atelaj, dar n-am renunţat. Am mers înainte, ademeniţi de mirajul Bucureştilor, locul unde s-au aciuat teleormănenii mei. Doamne, vă daţi seama ce-ar însemna judeţul cu noi acasă? Generaţii du­pă generaţii mutate oriunde altundeva, departe de baştină. Plecaţi să-şi găsească un rost mai acătării, să se emancipeze. La scară redusă, Teleor­ma­nul e tocmai imaginea României, ţara din care se emigrează din pricina sărăciei, a înapoierii.

– Eu am supt de la ţâţa pământului de luncă răsfirat între Olt şi Du­nă­re. Am fost înţărcat cu laptele gras al glo­dului mănos din vadurile binecu­vân­tate. Florile şi ierburile câmpiei mi-au hrănit foamea de poveşti şi li­ber­­tate. Le-am mestecat lacom pe­talele şi tulpinile mustoase cât să-mi potolesc setea de nemărginire. Pri­mă­va­ra, întors la origini, mă descalţ şi mângâi cu tălpile sânii izlazurilor ce m-au alăptat atunci. Le pipăi pielea în­verzită şi le sărut sfârcurile mi­ro­sind a izmă şi muşeţel. Atât îmi trebu­ie, nu mai mult, ca să-mi încarc trupul şi mintea cu seva misterioasă. S-o iau mai departe prin hârtoapele vieţii şi să-i suport toanele trăşuchiate. Vorba lui Francisc de Assisi, ca să fiu feri­cit "Am nevoie de puţin, şi de acest puţin am nevoie foarte puţin"...

– La Islaz, ca şi în Teleorman de altfel, oamenii trăiau prin porecle. Numele interesau doar "Sfatul Po­pular", pe nimeni altcineva. Măi­cu­li­ţă, şi ce porecle! Un vecin de-al nostru avea nasul cam mare şi d-aia i-au zis "Năsucă". Islăzenii s-au vădit du­ioşi de data asta, fiindcă în rest nu pri­di­deau să-şi arate cruzimea. Păi, una era "fioalda" (de la nu ştiu ce be­te­şug la şold), altul, "Bolboşatu’" (îl pri­copsise natura cu ochii bulbucaţi) sau "Cacăban" (aici chiar că n-am ha­bar de unde până unde, deoarece nu-l surprinsese careva scoţând pe cur monede). Oricum, ferească Dum­ne­zeu să ai vreun defect că ăla erai! Ciudat, dar calităţile nu deveneau niciodată porecle. "Frumosu" ori "Su­perba" de pildă, sau "Harnicu’", "Mintosu’"... Ai dracu’ mai erau ţă­ra­nii ăştia din sud, daţi naiba, zău! La sfâr­şit primeau toţi, de-a valma, ace­eaşi poreclă, "Mortu'", şi astfel plecau din­colo. Ca o familie eternă în efeme­ri­tatea membrilor ei, familia lu’ "Mortu'"...

– Culmea, deşi locuiesc în Capita­lă de două decenii, pentru mine "acasă" e tot Turnu Măgurele. Oraşul s-a strâns şi el de teama vremilor, a amuţit şi respiră anevoie, se sufocă. Nu mai aşteaptă nimic, s-a săturat să fie minţit întruna. Destui l-au abandonat, străduţele şi-au pierdut pe veci far­mecul patriarhal, de târg du­nă­rean. În pestriţeala cacofonică, în stridenţele postcomuniste s-au risi­pit bunele rânduieli ale urbei. Nici oa­me­nii nu mai sunt aceiaşi, cei de odini­oa­ră au ajuns umbre scheletice sau nu­me scrijelite pe cruci. Cimitire de amin­tiri. Îi vezi bântuind de colo-colo, roşi de bătrâneţe şi încovoiaţi de birurile tranziţiei.

Supravieţuiesc fără să înţeleagă bicisnicia schimbărilor lipsite de noimă. Acasă, la mine, e cuibarul tristeţii, dar unde-i altcumva în ţara "providenţialului" Băsescu?