Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
– Din femeia vânjoasă de altădată – sora mamei mele – a rămas un mal-dăr de neputinţă îngrămădit într-un pat. Când era în putere, aproape că răsturna pământul cu braţele ei vrednice. Săpa ogorul şi secera mai abitir ca un bărbat! Da’ ce nu făcea, că nu ştiu cine o întrecea la muncă! Ei bine, istovul ăsta i-a rupt şalele, şi de aproximativ zece ani nu mai umblă. Au lăsat-o definitiv picioarele, nu le mai simte deloc, s-au uscat. Şi-a păstrat însă lumina din ochi – nişte ochi mari şi negri – şi îndemânarea de a croşeta. Împleteşte necontenit flanele şi rochii, catrafuse muiereşti. De un deceniu şi ceva are numai mâini. Şade pe-o rână şi meştereşte din andrele cu o pricepere neciumpăvită altminteri de boală. La fel şi cu igliţa, aceeaşi iscusinţă înnăscută. Adesea o podidesc lacrimile. Îşi plânge, secată de durere, prezentul nevolnic şi depărtarea de casă. Din satul pe care l-a părăsit de nevoie îi sosesc veşti în doliu. Se tot prăpădesc suratele cu care a crescut şi cu care a împărţit bucături de destin devălmaş. Parcă s-au pus de acord să moară una după alta, astfel se duc! Iar ea suspină de focul lor, o frige în capul pieptului dorul de lumea aia interzisă acum. Îi trimite vorbă câte cineva că al lu’ "Cutare" zace pocit ori că altul a căzut fără suflare. Şi plânge mătuşa mea, moale, să nu cumva să se audă dincolo de pereţii blocului de oraş. Ţăranca din ea îşi jeleşte soarta care a izgonit-o din bătătura natală, din oborul pe care odinioară îl ţinea în spinare singură. Oho, şi cum îl ţinea, lună, nu altcumva! Pe înnoptate se va înapoia în ţărâna Islazului, o ştie, şi asta o linişteşte întru câtva, o împacă oarecum cu vitregia clipei de faţă.
– "Capra, droaga şi măgarul reprezintă Teleormanul", aşa auzeam câteodată că ni se zice nouă, ăstora din ţinutul moromeţilor. Dar nu ne păsa. "Dă-te, bă, în mă-ta!" le răspundeam peste umăr, strivindu-i cu ocara. Ce altceva să le spui, că n-aveam timp?! Eram grăbiţi să evadăm din Teleorman, să ne luăm repejor zborul care-ncotro. Până să ni se întărească aripile, săream în droaga trasă de măgar şi o tuleam la rată. Sau la tren, în haltele îmburuienate ale câmpiei teleormănene. Ne înghiţea praful stârnit de copitele leneşe ale dobitocului înhămat la rudimentarul atelaj, dar n-am renunţat. Am mers înainte, ademeniţi de mirajul Bucureştilor, locul unde s-au aciuat teleormănenii mei. Doamne, vă daţi seama ce-ar însemna judeţul cu noi acasă? Generaţii după generaţii mutate oriunde altundeva, departe de baştină. Plecaţi să-şi găsească un rost mai acătării, să se emancipeze. La scară redusă, Teleormanul e tocmai imaginea României, ţara din care se emigrează din pricina sărăciei, a înapoierii.
– Eu am supt de la ţâţa pământului de luncă răsfirat între Olt şi Dunăre. Am fost înţărcat cu laptele gras al glodului mănos din vadurile binecuvântate. Florile şi ierburile câmpiei mi-au hrănit foamea de poveşti şi libertate. Le-am mestecat lacom petalele şi tulpinile mustoase cât să-mi potolesc setea de nemărginire. Primăvara, întors la origini, mă descalţ şi mângâi cu tălpile sânii izlazurilor ce m-au alăptat atunci. Le pipăi pielea înverzită şi le sărut sfârcurile mirosind a izmă şi muşeţel. Atât îmi trebuie, nu mai mult, ca să-mi încarc trupul şi mintea cu seva misterioasă. S-o iau mai departe prin hârtoapele vieţii şi să-i suport toanele trăşuchiate. Vorba lui Francisc de Assisi, ca să fiu fericit "Am nevoie de puţin, şi de acest puţin am nevoie foarte puţin"...
– La Islaz, ca şi în Teleorman de altfel, oamenii trăiau prin porecle. Numele interesau doar "Sfatul Popular", pe nimeni altcineva. Măiculiţă, şi ce porecle! Un vecin de-al nostru avea nasul cam mare şi d-aia i-au zis "Năsucă". Islăzenii s-au vădit duioşi de data asta, fiindcă în rest nu pridideau să-şi arate cruzimea. Păi, una era "fioalda" (de la nu ştiu ce beteşug la şold), altul, "Bolboşatu’" (îl pricopsise natura cu ochii bulbucaţi) sau "Cacăban" (aici chiar că n-am habar de unde până unde, deoarece nu-l surprinsese careva scoţând pe cur monede). Oricum, ferească Dumnezeu să ai vreun defect că ăla erai! Ciudat, dar calităţile nu deveneau niciodată porecle. "Frumosu" ori "Superba" de pildă, sau "Harnicu’", "Mintosu’"... Ai dracu’ mai erau ţăranii ăştia din sud, daţi naiba, zău! La sfârşit primeau toţi, de-a valma, aceeaşi poreclă, "Mortu'", şi astfel plecau dincolo. Ca o familie eternă în efemeritatea membrilor ei, familia lu’ "Mortu'"...
– Culmea, deşi locuiesc în Capitală de două decenii, pentru mine "acasă" e tot Turnu Măgurele. Oraşul s-a strâns şi el de teama vremilor, a amuţit şi respiră anevoie, se sufocă. Nu mai aşteaptă nimic, s-a săturat să fie minţit întruna. Destui l-au abandonat, străduţele şi-au pierdut pe veci farmecul patriarhal, de târg dunărean. În pestriţeala cacofonică, în stridenţele postcomuniste s-au risipit bunele rânduieli ale urbei. Nici oamenii nu mai sunt aceiaşi, cei de odinioară au ajuns umbre scheletice sau nume scrijelite pe cruci. Cimitire de amintiri. Îi vezi bântuind de colo-colo, roşi de bătrâneţe şi încovoiaţi de birurile tranziţiei.
Supravieţuiesc fără să înţeleagă bicisnicia schimbărilor lipsite de noimă. Acasă, la mine, e cuibarul tristeţii, dar unde-i altcumva în ţara "providenţialului" Băsescu?
Citește pe Antena3.ro
