Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Începând din 2000, timp de nouă ani, România a avut parte de un lung proces de creştere economică şi de dezinflaţie. Abia când a venit criza, o combinaţie nefericită de factori conjuncturali defavorabili, atât structurali, cât şi ciclici, a făcut ca recesiunea să ne arate rânjetul ei hidos. Au urmat doi ani de cădere a PIB-ului. Apoi, începând din 2011, creşterea economică a continuat. Iar faptul că, în prezent, economia românească exportă de cinci ori mai mult decât înainte de 1989, prin contribuţia unor companii de elită, multe cu capital străin, dovedeşte că ori de câte ori se schimbă condiţiile, mentalităţile învechite îşi pierd suflul şi, în locul lor, se formează repede deprinderi noi.
Şi dacă aşa merg lucrurile, de ce creşterea economică nu produce şi bunăstarea după care tânjim? Răspunsul nu poate fi rupt de structura PIB-ului. Lumea toată s-a convins, atât în anii de dinainte de criză, cât şi, mai cu seamă, de când a început criza, că PIB-ul (indicator ce arată puterea unei ţări de a produce bogăţia reală) creşte dacă se înmulţesc fabricatele, recoltele şi serviciile; dacă se construiesc şi funcţionează bine spitale, şcoli, cinematografe, hoteluri, centre de distracţii; dacă sporesc investiţiile în industrie sau investiţiile pentru deschideri de noi afaceri în comerţ, în turism, în alte domenii. Totodată însă, aici, în România, ne-am convins că societatea nu poate prospera atât timp cât producţia îşi dobândeşte greu sensul real, acela de furnizor de bunuri şi servicii pentru consum, de locuri de muncă şi de bani. Sau când companiile cu capital de stat se văd nevoite să facă faţă unor degradări brutale ale fluxurilor financiare. Nu toate, desigur. Dar multe. Ele pierd bani, în loc să câştige, fiindcă nu sunt antrenate să înoate în ape curgătoare. Şi aşa, ani şi ani, a fost întreţinută ideea falsă că întreprinderile cu pricina... au piaţă. O iluzie, ce a devenit justificarea ca aceste întreprinderi să producă: să-şi menţină personalul, să-şi păstreze schemele manageriale hipertrofiate, să primească credite şi... să dea impresie că reformele mai pot fi amânate. Dincolo de paravan a continuat jocul de-a producţia, de-a directorii, de-a managerii financiari, fără de care n-ar mai exista, în multe întreprinderi de stat, nici funcţii, nici ierarhii, nici salarii.
Aici e cheia problemei. O problemă ce scoate în relief două întrebări grele: 1) cum vor putea fi făcuţi, cât mai repede, paşi decisivi pentru însănătoşirea economiei nu doar în companiile de elită, ci în toate cele 700.000 de companii din ţară? 2) cum am putea să avem parte de o înnoire radicală a comportamentului tuturor companiilor, al investitorilor, al comercianţilor şi al salariaţilor? Răspunsul nu poate fi despărţit de nevoia de a reforma munca şi de a face performantă organizarea muncii.
Citește pe Antena3.ro
