Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Spuneam recent că deflaţia, pe care vrea să o combată Banca Centrală Europeană (BCE), corespunde unui proces de eficientizare. Materiile prime, forţa de muncă şi activele se ieftinesc pentru a se putea întâlni din nou cererea şi oferta. Şi astfel se încearcă să se reia business-ul de la un alt nivel, indicat de piaţa. Aşadar, deflaţia poate fi văzută ca o încercare a companiilor de a redeveni performante. Dar, din păcate, băncile centrale, la presiunea politicienilor, întrerup acest proces şi după ce că duc dobânzile în teritoriu negativ mai pun şi lichiditate pe pieţe, ceea ce poartă numele de relaxare cantitativă (quantitative easing - QE). De ce fac asta? Fiindcă deflaţia afectează nivelul activelor pe care le-au luat băncile ca garanţie la creditele acordate. Chiar dacă astfel statele întrerup procesul natural de corecţie antreprenorială şi prelungesc criza.
Exact acesta este punctul unde ar dori să intervină planul Juncker. QE redistribuie, practic, resursele de la cei ce economisesc şi au un comportament sănătos către ceilalţi, dar preşedintele Comisiei Europene are măcar intenţia ca banii proveniţi din selecţie adversă şi hazard moral să meargă spre economia reală. Adică, în locul unde inundaţia de bani a BCE blochează ajustarea managerială. Şi mă văd obligat să reiau pentru a treia oară tematica legată de planul lui Juncker pentru că acesta mi se pare cel mai important subiect ce ar trebui dezbătut. Inclusiv pentru că doreşte să rezolve problema colectării de taxe la buget pe baza creşterii bazei de impunere, ceea ce ulterior ar permite o relaxare a fiscalităţii. Nu cum încearcă românii, care se bat cu evaziunea aplicând principiul: “Dacă de la săraci nu luăm, atunci de la cine?!”.
Şi totuşi aici ar mai fi o precizare de făcut. În urmă cu un deceniu când băncile centrale micşorau dobânzile de politică monetară bursele creşteau. Cu alte cuvinte, investitorii se regrupau dinspre plasamentele monetare a căror rentabilitatea scădea odată cu reducerea dobânzilor, spre activele pieţei de capital, mai riscante, dar cu randamente mai bune. Acum, din păcate, se observă că pot scădea oricât dobânzile, ba chiar să se inunde şi pieţele cu bani, că bursele tot nu reacţionează. De ce? Pentru că povara fiscală face ca mediul economic să fie atât de prost pentru investiţii, încât e aproape imposibil să faci o afacere din care să ieşi în câştigi. Dar în loc ca politicienii să accepte că ei şi povara lor fiscală provoacă criza, statele întrerup procesul natural de corecţie iniţiat de antreprenorii privaţi văzut în deflaţie, şi produc cu bani în exces inflaţie, care nu-i altceva decât preţul lipsei de performanţă.
