Demagogia trece, apele rămîn

Pur şi simplu, preşedintele vrea morţiş să ne arate că nu e un demnitar inutil. Şi asta după aproape patru ani în care preşedintele a fost total inutil.

Unul dintre momentele publice cele mai interesante ale lui Traian Băsescu a avut loc în urmă cu două săptămîni, atunci cînd a făcut o lungă declaraţie despre felul în care trebuie refăcute casele sinistraţilor. Ce materiale de construcţie ar trebui folosite? Cum ar trebui schimbate amplasamentele? Cum acţionăm pe termen lung împotriva eroziunii solului?

De atunci, asistăm pe viu la viaţa unui preşedinte neobosit. Plînge delicat la Beijing pentru soarta olimpicilor români, revine în cîteva ore la Bucureşti, vizitează iar sinistraţii, dă sfaturi presei despre felul în care trebuie mediatizată tragedia şi apoi convoacă CSAT-ul pentru criza georgiană.

Din toate aceste fapte, doar ultima e o prerogativă prezidenţială clară. Restul e imagine şi atît. Nu vreau să spun că şeful statului nu trebuie să se intereseze de sinistraţi sau că nu poate dona bani pentru casa unei bătrîne. Dar preşedintele nu are nici o competenţă în domeniile despre care vorbeşte, nici un aparat şi nici o sumă de bani la dispoziţie ca să facă ceva, dincolo de mici acte caritabile. Mai mult decît atît, domnia sa a dezvoltat o asemenea adversitate cu cei aflaţi la guvernare, încît nimic din ceea ce spune nu va fi luat în seamă la nivelul administraţiei locale sau centrale. Soarta sinistraţilor, în special, şi destinul economic al românilor, în general, nu depind de Traian Băsescu.

Pur şi simplu, preşedintele vrea morţiş să ne arate că nu e un demnitar inutil. Şi asta după aproape patru ani în care preşedintele a fost total inutil. S-a angrenat în tot felul de lupte cu reprezentanţi ai tuturor structurilor care aveau o credibilitate cît de cît onorabilă în România. S-a certat cu ziariştii, cu sindicaliştii, cu liderii partidelor parlamentare, cu partenerii de coaliţie, cu societatea civilă. A repurtat uneori succese de imagine, dar nu a rezolvat absolut nimic. Dimpotrivă, constant, a subminat încrederea opiniei publice în instituţii, altădată respectabile sau aflate pe calea spre acest statut şi a împrăştiat mereu doar seminţe rodnice de scandal.

Pe parcurs, anii au trecut şi s-a pierdut emoţia din 2004, anul în care Traian Băsescu a ajuns, în circumstanţele cunoscute, preşedinte. Fără această emoţie care l-a susţinut, practic, imagologic, se vede foarte clar că nu mai ramîne nimic, iar românii încep să devină tot mai conştienţi de nevoile lor. Românii vor ca preşedintele lor să le fie util, să îi ajute în rezolvarea problemelor lor concrete, exact aşa cum a promis atunci cînd se vedea drept "preşedinte-jucător".

Sesizînd această schimbare de percepţie şi văzînd că nu mai funcţionează tot ce a încercat în ultimii ani, Traian Băsescu face conştient o schimbare de stil. Din generatorul de crize al ultimilor ani preşedintele vrea să redevină, dacă a fost vreodată, un om politic util şi capabil să furnizeze idei şi să producă finalităţi pozitive. Dar cenuşa din jurul lui nu lasă loc la multe speranţe.

După Jocurile Olimpice am putea asista, în această logică, la un curs prezidenţial de alchimie. Cum să schimbăm bronzul în argint? Dar argintul în aur? Din nefericire, nici măcar sportivii români nu pot crede în astfel de demersuri. Şi pentru ei ar fi mai utile, eventual, încă 400 de săli de sport.