Demisia la români

Dacă apelăm la dicţionar, lucrurile par simple şi clare: demisia e actul prin care un salariat sau un demnitar se retrage dintr-o slujbă sau o funcţie, renunţă la ea. În viaţa de fiecare zi, oamenii demisionează în trei situaţii: când găsesc un loc de muncă mai bun (demisia de carieră), când evită să fie daţi afară (demisia remediu) şi când nu mai suportă ceea ce se petrece la locul respectiv de muncă (demisia isterică sau luatul lumii în cap). Se verifică acest statut al demisiei şi în viaţa politică românească?

Nu. Clasa politică şi mass-media au reuşit să facă din demisiile "la vârf" un adevărat spectacol de sunet şi de lumină, de o varietate şi o complexitate greu de descris în spaţiul restrâns al unui comentariu ca acesta.

Aţi ghicit, evident, toate gândurile astea îmi trec prin minte pentru că Traian Băsescu tocmai a lansat pe piaţă ideea demisiei-şantaj. Dar nu avem de-a face decât cu ultima formă, pe care o îmbracă un fenomen mult mai amplu. Mihai Răzvan Ungureanu ne-a prezentat la începutul anului o "demisie de onoare", în vreme ce secretarii de stat ai PD-ului au iscălit spăşiţi "demisii în alb", iar la instituţia prezidenţială însăşi asistăm de doi ani la "demisii în valuri", de la Andrei Pleşu la Adriana Săftoiu.

În 2005, Mircea Miclea demisiona de la educaţie ca victimă a bugetului. Apoi a demisionat George Copos, pentru a se putea "prezenta" la DNA. Avem demisia cu renunţare în cazul CPT şi demisia cu realegere în cazul CTP. Am avut demisie cu suspendare a demisiei la SGG, în cazul Stroe. Demisia poate fi onorabilă, strategică, profilactică. Neaşteptată sau degeaba aşteptată, reală sau virtuală, acceptată sau neacceptată, contestată sau aplaudată, utilă sau creatoare de blocaj, precoce sau tardivă, dificilă sau facilă, populară sau nepopulară, istorică sau inutilă, incitantă, onestă, cinică, impusă sau din proprie iniţiativă, din şantaj, din slăbiciune, din imprudenţă, din complot, din prostie, categorică, salvatoare, ruşinoasă, destabilizatoare... În fiecare lună asistăm la o nouă contribuţie novatoare în domeniu.

La Timişoara, Gică Hagi a lansat demisia de 12 ore. La TVR asistăm la demisii "pe ţeavă" (Culcer şi Giurgiu), iar în faţa CNSAS am avut de-a face cu demisia ca efect al spovedaniei forţate (Mona Muscă sau Carol Sebastian). Eu însumi sunt un profesionist al domeniului şi nu mă pot exclude din acest scurt studiu. În ultimul an am demisionat de la preşedinţia executivă a PSD şi de la preşedinţia Camerei Deputaţilor. De fapt, la celebra reuniune informală a partidului, de la Otopeni – Hotel Confort, Mircea Geoană a supus la vot propunerea sa ca eu să-mi dau demisia din cele două funcţii. PSD-ul a creat astfel o nouă instituţie juridică: demisia pentru altul! Precizam, de aceea, în momentul demisiei de la Cameră că o înaintez "ca rezultat al deciziei colegilor din PSD şi din respect pentru instituţia Parlamentului".

În concluzie, pentru politicieni şi zonele asociate lor putem spune că demisia e rareori un simplu act unilateral de voinţă. Universul întreg e asociat cu acest gest. Uneori, după demisie te întorci de unde ai plecat (dacă ai plecat de undeva), alteori urci o treaptă, alteori dispari. Interesant lucru, de obicei demisia e un gest care se referă, decurge din trecut. Demisia politică românească se doreşte mai curând un instrument prin care poţi influenţa viitorul. Ne vom saluta probabil tot mai des, începând din această săptămână, cu formula: "Să demisionaţi bine!".