Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zilele acestea, discutând despre numirea şefilor parchetelor, trebuie să examinăm, din nou, inevitabil relaţia dintre executiv şi legislativ dar şi pe cea din interiorul executivului, între preşedinte şi premier. Am publicat, în decembrie, o carte despre reprezentarea României la UE (carte citită, probabil, cu mai multă atenţie, la DNA, pentru a se stabili caracterul său "ştiinţific"), lucrare în care am încercat să analizez şi regimul de coabitare din România - inclusiv în domeniul justiţiei - , după alegerile parlamentare de la şfârşitul anului trecut. Aş vrea să reiau unele idei de acolo, pentru a le adăuga la dezbaterea actuală.
În condiţiile separaţiei puterilor, atunci când preşedintele şi majoritatea parlamentară au culori diferite (iar premierul este susţinut de această majoritate) se "instituie" o formă de coabitare instituţională. Unii nu-şi dau seama de lucrul ăsta. Alţii nu vor să-l vadă.
Timp de trei decenii, nici în Franţa nu s-a pus problema coabitării. Pur şi simplu, ea nu exista în universul celei de-a V-a Republici. Putea oare un preşedinte dintr-o anumită zonă politică să coexiste cu un Parlament dominat de cealaltă zonă? Mai concret "putea să aibă loc o partajare a puterii între un preşedinte de republică de dreapta şi un parlament cu majoritate de stânga (sau invers) şi, în caz afirmativ, pentru cât timp?"
Prima coabitare în Franţa, a fost extrem de conflictuală - un fel de campanie electorală prelungită între preşedinte şi premier. A doua coabitare, însă, a fost extrem de liniştită. A treia a fost mai îndelungată şi cu efecte diverse - zone de consens dar şi puncte de conflict între preşedinte şi premier. Cele trei coabitări - "coabitarea conflictuală de realegere", cea "de sfârşit de mandat" şi "coabitarea dizolvării ratate (a parlamentului)" au avut caracteristici diferite.
Și noi trebuie să pornim de la faptul că, în anumite perioade, coabitarea poate fi un dat obiectiv, rezultat din decizia, directă sau indirectă, a alegătorilor. Ceea ce ne învaţă "lecţia" franceză este că, în cazul coabitării, elementul esenţial nu este eventuala simpatie sau antipatie între cei doi şefi ai executivului, ci felul în care este gestionată, instituţional, o anumită situaţie obiectivă, rezultată din alegeri şi poate ce fel de "diviziune a muncii" va exista între preşedinte şi premier.
În Franţa, cel puţin, "coabitarea produce o inversare a ierarhiei executive. Supremaţiei prezidenţiale - din perioadele obişnuite - i se substituie supremaţia primului-ministru."
Cu toate acestea, această inversare de roluri nu este absolută: preşedintele nu devine colaboratorul subordonat al premierului iar acesta trebuie să marcheze supremaţia sa în conducerea afacerilor ţării printr-un respect formal pentru preeminenţa şefului statului.
Există însă un paradox, pe care trebuie să-l învăţăm "consensul favorizează coabitarea iar coabitarea favorizează consensul" sau aşa ar trebui să fie.
