Despre părinţi, ca despre icoane!

Pe la 14-15 ani, pentru că nu aveam cu ce să-mi cumpăr mai nimic (ai mei n-aveau de unde, că erau săraci şi nu-şi permiteau), iar eu îmi doream mult blue jeans, cămăşi înflorate, cămăşi cambrate, pantofi moderni, ghete, scurtă de iarnă etc., m-am angajat să lucrez pe timpul vacanţelor în diferite locuri, de unde primeam nişte bani (foarte puţini, dar nu atît de puţini, încît să nu-mi pot cumpăra cîte ceva).

Am lucrat ca muncitor necalificat la fabrica de cărămizi, de gheaţă (cărînd cu braţele firave sau cu cîrca). Am mai lucrat la spaţii verzi, în Port, la Şantierul Naval din Galaţi, ca primitor-distribuitor de cherestea... (într-una dintre zile am pierdut aproape toate foile pe care notasem scîndurile pe care le sortasem, şi a trebuit să le rescriu, din cap, la voia întîmplării, le-am inventat, pentru a nu fi dat afară şi amendat). Unii dintre prietenii mei, cu părinţi mai cu stare, aveau haine moderne, purtau tot ce era la modă pe atunci: costume evazate, cizmuliţe cu toc mic, jeanşi... numai asta vedeam, sufeream îngrozitor că nu aveam. Uneori, noaptea, plîngeam sub pătură, dar n-am făcut caz din asta, pentru că îmi iubeam prea mult părinţii şi n-aş fi vrut ca ei să-şi fi dat seama că mă durea... Cînd eram mai mici, mama ne ducea (pe mine şi pe fratele meu, Aurel, mai mic decît mine cu trei ani) la plimbare prin Parcul Copiilor, din centrul Galaţiului! Iarna, să vedem bradul împodobit şi luminat, iar vara, păpuşile şi eroii din basmele despre care ştia orice copil din cărţi, din poveşti sau de la şcoală. Acolo erau tot felul de bunătăţi pe la chioşcuri: bomboane, vată de zahăr, ciocolată, zahăr candel, plăcinţele. Odată, ţin bine minte, am întrebat-o pe mama: “Mamă, am vrea şi noi nişte bomboane, dar nu-i aşa că n-ai bani?”. Mama nu răspundea, dar noi vedeam cum îşi şterge lacrimile pe furiş. În scurt timp găsea cîţiva bănuţi prin buzunare şi ne lua cîte ceva şi atunci eram tare fericiţi.

Păstram hîrtia colorată de la bomboane şi o puneam între paginile vreunei cărţi, la colecţie. Tata a lucrat în armată, a fost jandarm. Eu eram foarte mic atunci cînd comuniştii au venit la putere şi el n-a mai fost reangajat în miliţie, a fost dat afară, fiind considerat (după cum povesteşte însuşi tata) element duşmănos. Săracul tata, a trăit toată viaţa lui cu vina asta, i-a fost teamă că va veni cineva şi-l va trage la răspundere că a fost... jandarm! Mai tîrziu a fost angajat cu mare greutate la Şantierul Naval, unde a lucrat ca muncitor necalificat, apoi ca sudor autogen, de unde a şi ieşit la pensie! Tata a luptat, e veteran de război. Cînd a fost să-i transfer dosarul de veteran de la Galaţi la Bucureşti, a trebuit să umblu mult, să apelez la diferiţi foşti tovarăşi, pentru a nu dura luni sau ani. Tata mă ruga să nu mă enervez, că oamenii sînt ocupaţi. Mama a terminat Liceul Industrial Casnic, nu a fost angajată niciodată, a fost casnică toată viaţa ei, a avut grijă de noi şi de casă. Locuiam într-o singură cameră, pe Strada Războieni nr. 36, în Galaţi. Noaptea, tata asculta cu sonorul foarte mic, “Vocea Americii”. Eu nu înţelegeam de ce trebuie să asculte atît de încet şi să tragă perdeaua tot timpul. Pentru că lucra în mediu toxic, tata primea cîte 1,2 litri de lapte pe zi (cred că îţi dai seama că nu bea nici un strop din el, ni-l aducea nouă... două sticle albe, cu dop făcut din hîrtie de ziar). Mama îl aştepta cu vasul pregătit pentru a fierbe laptele. Spăla bine sticlele cu puţină apă, dar niciodată nu arunca apa, ci o turna peste lapte, să fie mai mult. Oare de ce nu uit lucrurile acestea?... Duminica ne ducea la Biserică, după aceea mîncam împreună şi ne bucuram că eram sănătoşi. Cea mai mare bucurie era cînd tata tăia cîte un pepene mare, cum numai el ştia (era ca o adevărată procesiune). Niciodată ei nu mîncau miezul pepenelui, cele mai bune şi mai gustoase părţi din mîncare erau pentru noi, copiii. Toţi părinţii făceau la fel, şi unii mai fac şi azi sau cel puţin aşa cred. Odată, fratele meu a cerut o bucată de pîine albă unui trecător. Mama l-a văzut, l-a chemat, l-a certat zdravăn şi a aruncat bucata de pîine în stradă. Noi nu prea aveam de toate, dar niciodată nu trebuia să cerem, că numai ţiganii fac aşa ceva, şi noi nu eram ţigani. Cu toate acestea, nu plecam la şcoală fără cîte un pacheţel cu mîncare pentru pauză: pîine cu gem făcut de mama, cîte o bucăţică de salam sau cîte un ou prăjit. Multe îmi mai aduc aminte! Părinţii mei trăiesc, şi au 85 de ani. N-au lipsit niciodată de la biserică duminica sau de la vreo mare sărbătoare. Multe nu înţeleg ei din cîte le povestesc, se uită cu ochii mari şi miraţi la mine. Uneori, ei îmi spun cu lacrimi în ochi: “Măi băiete, da’ mult ai mai suferit şi tu în viaţa asta”! Auzi şi tu, prietene, eu am suferit... Oare ce înseamnă într-adevăr suferinţa? E ca atunci cînd te doare adînc inima şi simţi că se rupe carnea de pe tine? Părinţii mei n-au spus niciodată că le-a fost greu!