Destinul gros

Ca sa povestesc un voiaj de numai o zi la Paris, in 1980, imi trebuie o saptamana.

Ca sa povestesc un voiaj de numai o zi la Paris, in 1980, imi trebuie o saptamana.

A fost plin de intamplari teribile, deoarece toti cei treizeci de membri ai grupului, trimisi in excursia de o zi, vroiau s-o traiasca intens, ca sa poata sa spuna c-au fost intr-adevar la Paris. Vrand, nevrand, am fost martor si partas la stradania de a lungi timpul a celorlalti si la incidentele rezultand din acest neobisnuit asalt asupra timpului. Ca sa intelegeti ce gen de intamplari au loc cand treizeci de excitati, care n-au mai calatorit niciodata in Vest, sunt plimbati doar o zi si o jumatate de noapte prin Paris, imaginati-va ca grupul ar fi fost de o mie. Legea aceea a cantitatii, care duce la o noua calitate, e valabila si la oameni. Mai ales la oameni.

Povestea, care ma face foarte prudent, ori de cate ori vine vorba de destin, e a securistului care ne sechestrase in geanta lui pasapoartele si bicisnica diurna de o zi, ca nu cumva sa vrem sa ne ratacim de turma si sa ne pierdem definitiv in Occident. Numai ca insul care n-avea de gand sa se mai intoarca in tara, si ar fi trebuit supravegheat pas cu pas, era chiar securistul. A sters-o, de indata ce am fost dusi la hotel, lasand rasfirate pe pat pasapoartele, dar nu si diurna. Cand n-ai mai avut de a face cu valuta, francii de o cafea iti par o avere. Cu francii nostri, ofiterul acela, deghizat in insotitor administrativ, putea sa bea treizeci de cafele, daca se aseza la masa, si saizeci, daca le servea in picioare.

Ghidul, care tot securist era si el, a luat o mutra de inmormantare si ne-a somat sa ne lasam bagajele in camere si sa coboram imediat in autobuzul cu care urma sa facem traditionalul tur al orasului. Ne uitam unii la altii buimaci, ca atunci cand e data peste cap logica naturala a lucrurilor. Ca niste puscariasi carora le-a fugit paznicul. Nimeni nu avea chef de gluma, mai ales ca ghidul, care numai ghid nu era, nu mai considera necesar sa ne spuna ce vedeam si pe unde aveam sa mergem. Cineva trebuia sa sufere pentru "defectarea" colegului. Si cum el urma sa dea socoteala abia la Bucuresti, la Paris sufeream noi. Atmosfera in autobuz era atat de tensionata incat ne auzeam gandurile, iar ce auzeam nu ne placea deloc. In timp ce autobuzul isi croia drum prin multimea de masini de pe elegantul Rue de Rivoli, cativa dintre membrii grupului au urlat sarind din scaune: "Uite-l!".

Parisul are zece milioane de locuitori si cateva milioane de locuri unde te poti ascunde o zi, ca sa nu poti fi gabuit nici de cei mai abili cautatori de transfugi ai serviciilor secrete. Ei, bine, din toate aceste cateva milioane de posibilitati, tampitul de securist a ales-o pe cea mai proasta. Simtindu-se probabil bogat, putred de bogat cu banii pentru saizeci de cafele baute la tejghea si liber, pentru totdeauna liber, amaratul s-a simtit indreptatit sa se zgaiasca la vitrinele celor mai faimoase magazine cu bijuterii din Paris. Pe strada pe care treceau de regula toate autobuzele pline de turisti. Cum a fost inhatat de o aripa si azvarlit in autobuz nefericitul si cum toata lumea a batut din palme, ca la o victorie a detinutilor in dauna paznicului, nu-i nevoie sa mai povestesc. La faptul insa ca despre destin e cuminte sa discutam in soapta si cu teama, ma gandesc de atunci mereu. Dar nu la destinul subtire - cum il numea din ignoranta o femeie de serviciu operata la mate ma refer - ci la destinul gros.