Doua muzici doua

As vrea sa incep cu o marturisire, sunt un iubitor de muzica, de la opera clasica la rock, de la jazz la compozitorii contemporani, am beneficiat de o destul de solida educatie muzicala (in buna parte impotriva vointei mele, ani si ani de zile profesori din ce in ce mai plini de frustratii au incercat sa faca din mine un violonist acceptabil, fara umbra de succes), sunt in stare sa urmaresc o partitura (ah, sentimentul de apartenenta la un club foarte exclusiv), sa sustin o conversatie mondena cu nuante intelectuale folosind termenii tehnici adecuati (pizzicato si/sau arco, allegretto non troppo si/sau adagio un poco mosso), dar sa ma si bucur de infinitele placeri ale muzicii adevarate.

Recunosc ca am invatat multe lucruri legate de muzica cumva indirect, de exemplu, din lectura romanului lui Thomas Mann, "Doctor Faustus", sau din multe alte surse legate de slabiciunea mea nevinovata pentru subiecte care mai de care mai exotice, cum ar fi existenta si utilizarea unui interval muzical numit triton, compus din trei tonuri intregi, de exemplu, cel dintre do natural si fa diez si cunoscut, indiferent daca cele doua note sunt emise simultan sau succesiv, sub numele de "Diabolus in musica". Exista o intreaga mitologie legata de aceasta combinatie de sunete, incepand cu secolul 9 al erei noastre, cand este vehiculata pentru prima oara, pare-se, antipatia autoritatilor eclesiastice pentru triton si pana la condamnarea de catre Inchizitie a muzicii care ar avea "efecte sexuale" asupra ascultatorilor inocenti. Pretextul pentru interdictie: "tehnica muzicala defectuoasa". John Deathridge (ce nume predestinat!) sustine ca legatura dintre triton si tot ce este rau este mereu prezenta in literatura de specialitate ca mod de reprezentare muzicala a tot ce este sau poate fi negativ.

Cine ar fi crezut ca aceasta poveste veche va starni marea, sincera bucurie a rockerilor, mai ales cei din formatiile de gen "heavy metal", convinsi ca mult hulitul triton are cu siguranta o componenta diabolica, fara a tine seama de prezenta acestui interval in lucrari cat se poate de diferite, "Amurgul zeilor" (Wagner), "Fidelio" (Beethoven), "Poveste din cartierul de Vest" (Bernstein), genericul serialului "Familia Simpson" sau una dintre capodoperele lui Jimi Hendrix "Purple Haze".

Un muzicolog britanic contemporan, Anthony Pryer, autorul catorva lucrari de specialitate pe tema tritonului, fie el diabolic sau nu, citeaza celebra sonata pentru vioara si pian in sol minor, "Trilul Diavolului" apartinand marelui compozitor italian Giuseppe Tartini (1692-1770), extrem de dificila din punct de vedere tehnic, ca exemplu de utilizare a tritonului si sustine ca daca ar trai in ziua de azi Tartini ar canta intr-o formatie de heavy metal. Oare? Legenda spune ca Tartini i-ar fi povestit astronomului francez Joseph Jerome LeLande ca ar fi visat ca diavolul ii cere sa devina servitorul sau si pus sa dea o proba de interpretare violonistica dovedeste o asemenea virtuozitate, incat Tartini ramane uimit si incearca, atunci cand se trezeste, sa reconstituie diabolica sonata. Rezultatul este destul de precar, iar compozitorul se multumeste sa declare ca daca ar fi avut alte mijloace de supravietuire si-ar fi distrus vioara si s-ar fi lasat de muzica pentru totdeauna. Sonata ramane, orice s-ar spune, una dintre culmile muzicii barocului, indiferent de sursa ei de inspiratie.

Peste multi, foarte multi ani, un alt iubitor al disonantelor zise diabolice, Igor Stravinsky (1882-1971), ajuns la o varsta la care simtea nevoia sa renunte la inovatii, sa se reintoarca la un soi de neoclasicism foarte gustat in acea perioada, animat parca de o remarca pe care avea sa o faca Pier Paolo Pasolini: "Caracterul modern al unei opere artistice este determinat de cantitatea de trecut pe care aceasta o contine", cutreiera America de Nord dirijandu-si cea mai recenta compozitie, o simfonie in do major. Acel do major, cea mai simpla si mai clara dintre tonalitati in care Beethoven si-a scris prima lui simfonie, iar Mozart pe cea din urma, tonalitate in care Mozart a compus si nemuritorul concert no. 21 pentru pian si orchestra (K 467) cu un andante folosit pentru a ilustra o plimbare cu barca intr-un film suedez cam dulceag din 1967, "Elvira Madigan".

Marele compozitor avea sa implineasca in curand 85 de ani. Un reporter a avut inspiratia sa-l intrebe: "Ce v-ati dori sa mai compuneti, iubite maestre?". Stravinsky a suras si i-a dat unul dintre cele mai fermecatoare raspunsuri cu putinta: "As vrea sa mai compun concertul no. 21 pentru pian si orchestra de Mozart".