Drumul de întoarcere

Nu stiu daca v-ati dat cu totii seama, dar, de cele mai multe ori, cand avem de parcurs sosele interminabile, din placere sau din obligatie, pe fuga sau cu destule minute la dispozitie, avem senzatia, profund subiectiva, ca drumul de intoarcere e mai scurt. Parca spre casa, drumul care, cu putin timp in urma, ni se paruse de neinvins se re­modeleaza si devine un fel de com­pli­­ce al zbuciumarilor noastre, deodata nu mai e nici prea lung, nici prea aglomerat, nici prea prost semnali­zat, nici cu prea multe restrictii, e nu­mai drumul spre casa, spre un domiciliu care, macar formal, macar provizoriu, ne ofera siguranta, stabilitate, liniste. E autostrada noastra particulara spre niste locuri de care ne leaga amintiri, promisiuni, planuri.

Trecerea anilor m-a provocat sa gasesc legaturi intre toate. Asa am ajuns la concluzia ca distantele scad o data cu maturizarea. Cand eram mica, atat de mica incat mi-era teama si sa ma uit pe geamul de la masina, sa nu cumva sa ametesc de la peisajul in permanenta miscare, sa nu cumva sa ma ude ploaia care se izbea de parbriz, sa nu cumva sa ma traga curentul de la vantul care apleca ramurile copacilor pana aproape de carosabil, imi amintesc ca drumul spre mare mi se parea cel mai lung drum din istoria nescrisa a generatiei mele. Imi dadea impresia ca e fara sfarsit si, poate de aceea, ii contorizam numai inceputul, cu un entuziasm aproape exagerat. Plecam de acasa, din Bucuresti, din realitatea mereu complicata, si mergeam mult, mult, pe o sosea care ne conducea spre cea mai sincera bucurie a anului: intalnirea cu Marea Neagra.

Am simtit ca se schimba ceva cu mine, cu cei din jur, cu drumurile, habar n-am exact cu ce, atunci cand mi-am dat seama ca, parcurs invers, drumul nu e chiar atat de lung. Por­neam dintr-una din statiuni, ajun­geam repede la Constanta, unde ne asteptau in liniste cateva semafoare, daca eram cu tata opream sa luam ceva de baut pentru toti cei din ma­si­na si, fara sa ne dam seama, fara sa ne facem calcule sau sa ne pierdem rab­darea, ajungeam in Bucuresti, din nou in Bucuresti, din nou acasa. Ima­gi­natia mea in crestere isi facea idei ciu­date despre toate aceste sentimente incongruente, se dadea un fel de concurs in mintea mea si mi-era in­credibil de greu sa-l stapanesc. Noroc ca drumurile prin tara mi-au fost principalul leagan, de cand aveam mai putin de 1 an, noroc ca am crescut cu zgomot de motor pornit in minte, noroc ca am inceput destul de devreme sa inteleg ce frumos e sa-ti cunosti meleagurile si sa le pastrezi in amintire, oriunde ai merge, pentru totdeauna.

Exista, sigur, si exceptii. Mi s-a intamplat si mie, nu numai o data, sa-mi fie mai greu sa vin spre Capitala si sa mi se para ca la ducere a fost mai usor de circulat, mai usor de facut planuri, mai usor de privit amurgul si stelele. De exemplu, aproape de fiecare data cand merg la Craiova, in Doljul tatei, judet pentru care am mostenit dragostea nelimitata, aproa­pe de fiecare data cand plec spre Bar­ca si spre locurile unde mai sunt, inca, urme de pasi ramase de la batranii mei, mi se pare ca drumul e mai scurt la plecare, mi se pare ca e mai simplu sa pleci spre Craiova, din Bucuresti sau de oriunde altundeva, decat sa pleci din Craiova, catre orice alt orizont al incompletei noastre harti.

Totusi, e fascinanta capacitatea noastra, a iubitorilor de drumuri si de cunoastere, de a transforma orice rigoare – aprobata in mare graba de ceilalti – in problema personala, de a ne crea pentru albumul de familie propriile limite geografice, de a face legatura intre kilometri si sentimente, intre peisaje si chipuri, intre indicatoare si amintiri, uneori fara sa ne propunem asta, fara sa ne fie de folos in vreun fel. Tara noastra seamana cu noi. Ce daca parem sentimentali si ne acuza unii ca ne preocupa pro­bleme total neimportante? Stim cu totii, indiferent de varste sau de domicilii, ca e greu de trait, stim ca se complica toate resursele de mai bine. Dar asta nu ne interzice, in niciun caz, sa ne gandim la stari care ne marcheaza felul de a fi, la lucruri simple, la observatii din care ni se compune dictionarul supravieturii. Despre asta e vorba acum, de aici interesul pentru acest banal drum de intoarcere, pentru drumul acela care ni se pare, de-atatea ori, mai scurt...