Duminică la Spitalul de Urgenţă

Duminică dimineaţa la Spitalul de Urgenţă. Aglomeraţie mare, chiar dacă plouă mărunt şi e aer de iarnă pe toate trotuarele. Câteva persoane intră în grabă pe uşa din faţă, cu pungi de plastic pe care încă se mai văd stropii vremii de neprimăvară de afară. Alţii, gălăgioşi şi nerăbdători, mai vorbesc un pic la telefon înainte să treacă pragul clădirii cu miros de sfârşit şi să ureze, cu sau fără încredere, sănătate şi însănătoşire grabnică.

Pentru brancardieri, nu există duminică. La fel de obosiţi, la fel de supăraţi, la fel de sătui de împinsul tărgii şi de schiţatul zâmbetelor forţate, încrustate rigid pe figurile lor de oameni care nu mai pot de multă vreme să se bucure de propria viaţă. Doctorii, încă răbdători, fug din căldura zilei de odinhă ca să facă vizita. Unii rămân şi de gardă, împărţind în camera medicilor un sfert de pat cu dramele din miez de noapte pe care sirenele se încăpăţânează să le anunţe tot mai des.

Duminică dimineaţa la Spital. Spitalul de Urgenţă. Floreasca. Bucureşti. Miros de ploaie sau miros de lacrimi, nimeni nu mai ştie să facă diferenţa coerent. Câţiva copii vin, îmbrăcaţi gros, să-şi vadă rudele internate pentru fel de fel de boli şi de suferinţe. Copii trişti cu părinţi încercaţi de soartă. Uşa de la camera de gradă se deschide enervant de des, ca o uşă de bal din poveştile de altădată, şi lasă să iasă în frigul bulevardului zgomotul asurzitor de fier care scrâşneşte sub alt fier şi sunetul inconfundabil de buton de lift care nu vine niciodată repede.
Pe scări, încă linişte. Duminica nu supravieţuieşte la Spitalul de Urgenţă decât pe scările dinspre reanimare. Acolo, rude încruntate îşi aşteaptă rândul şi dreptul la o veste bună, tăcând adânc şi înţelegând că altfel nu se poate. Regulile sunt stricte, dar suferinţa e şi mai strictă. Femeile încercănate stau pe trepetele reci, cuminţi, ca înaintea unei vămi, cutreierând, probabil, cu mintea spre un trecut care învăţase, cândva, să le şi zâmbească.

Duminică dimineaţa la Spitalul de Urgenţă. Maşinile încep să ocupe toate locurile de parcare din zonă, cu cât se îngustează lumina primelor ore ale zilei. Înăuntru, pe măsură ce trec minutele, doctorii încep să caute soluţii pentru complicaţii şi nu pentru cauze. Fişele de internare se completează cu albastru şi se certifică numai cu buletinul. Asistentele mai ies la o ţigară şi la un iaurt de băut, mai în colţ, unde cred că nu le vede nimeni.

Ambulanţele sunt constante. Continuitatea suferinţei e impresionantă. Plouă tot mai rar, ca-ntr-o poveste fără eroi din care lipsesc personaje-cheie. Duminică dimineaţă la Spitalul de Urgenţă. Ziua de odihnă se închide în ea însăşi, pentru a face loc buletinului medical. Ei toţi, pacienţi, doctori, rude, brancardieri şi asistente, rămân acolo. Noi, cei mai norocoşi, întoarcem capul şi plecăm acasă, bucurându-ne discret şi, parcă, imoral, de vestea că nici duminica asta nu ne aşteaptă nimeni dincolo de pragul clădirii cu miros de... început.