Duminicile de la Ţebea

Mergeam cu tatal meu la Tebea, de fiecare data cand se putea sa lipsesc sau sa ajung cu doua-trei ore mai tarziu la scoala lunea, pentru a fi aproape de Avram Iancu si pentru a-i cinsti memoria, alaturi de toate personalitatile prezente la mormantul lui, dar mai ales alaturi de oamenii simpli, care se strangeau in jurul bisericii, cu multa credinta si mult respect. Oficialitatile nu ieseau in evidenta prea tare atunci, in anii de inceput ai manifestarilor, poate pentru ca, initial, drumurile la Tebea nu se faceau din obligatii politice sau sociale, ci din dragoste de neam si de istorie.

Mergeam cu tata la Tebea, fara sa inteleg prea bine unde ma duc, ce e de facut acolo, erau vremurile in care aveam impresia ca tata, pe care-l consideram cel mai puternic, a fost contemporan cu toate numele din cartea de istorie, avem senzatia ca i-a cunoscut personal pe marii nostri eroi si ca de aceea ii e atat de usor sa le faca potretul in versuri sau sa le scrie scrisori dincolo de moarte. Pe atunci, nu aflasem ca Adrian Paunescu este initiatorul acestor serbari nationale, ca, si cu multi ani in urma, cand astfel de manifestari erau interzise, el mergea la Tebea, uneori cu cenaclul, pe cont propriu, in fiecare toamna si de fiecare data cand ajungea prin zona, sa se inchine la mormantul lui Avram Iancu si sa se odihneasca, macar cateva minute, la umbra gorunului care pana de curand a ocrotit curtea bisericii. Imi aduc aminte foarte clar seara in care a cazut gorunul. Intr-o noapte de 19 spre 20 iulie – pe 20 fiind chiar ziua tatei – A.P. se afla la o emisiune de televiziune, o emisiune in care i se serba aniversarea, prin poezie si cantec. La un moment dat, printre mesaje de "la multi ani', a venit si aceasta veste: a cazut gorunul lui Horea de la Tebea. A sperat ca e o gluma proasta, a sperat ca e un zvon pe care nu-l va confirma nimeni, dar nu a fost asa.

Mergeam cu tata la Tebea, in dumincile de sarbatoare, mandra ca-l pot tine de mana si ca pot vedea cat de mult il iubesc oamenii zonei. Ne imbracam gros, parca pe atunci toamna era mai friguroasa. Drumul pana-n Apuseni devenise un obicei de familie si abia acum imi dau seama cat de norocoasa am fost, pentru ca am avut sansa sa traiesc asemenea momente si cat de norocoasa sunt acum, cand stiu ca tatal meu a initiat sarbatoarea de la Tebea, din dragoste pentru tara, pentru popor si pentru eroii neamului. Astazi, cand atatea s-au schimbat pe lume, cand abia ne mai aducem aminte cum ne cheama si ce vrem de la viata, la Tebea continua sa se stranga lume multa, pentru a se inchina in fata mormantului lui Iancu, la Tebea inca se mai tine cont de aceasta frumoasa traditie, chiar daca gorunul a cazut si initiatorul serbarilor lipseste. Anul acesta, am vazut de acasa cateva imagini la televizor, intr-un colt de ecran, am recunoscut decorul si o parte din personaje. Candva, mergeam si eu cu tata la Tebea... Tata, cel care a scris: "Tu, Iancule sfant, ne-ai purtat idealul,/La Tebea venim, fiii tai te cinstesc,/Lui Iancu-nchinare, traiasca Ardealul,/Traiasca intregul popor romanesc.'