Este ratingul României justificat?

Cum este România cotată de pieţele financiare în raport cu alte ţări intrate în UE din 2004? De pildă, în ianua­rie 2011, cotaţiile la poliţe de asigura­re (CDS) faţă de obligaţiuni ale Un­ga­riei pe cinci ani revelau marje de peste 400 puncte de bază (adică 4%) faţă de bondurile germane (care sunt etalon), în timp ce cotaţii la CDS-uri faţă de obligaţiuni ale României erau ceva peste 200 puncte de bază. În martie a.c., cotaţiile la obligaţiunile un­gare au căzut sub 300 puncte de bază faţă de bondurile germane, ca urmare a măsurilor de corecţie fiscală anunţate de Budapesta, dar încă sunt peste cele româneşti (altfel spus, Ungaria ar plăti mai mult decât Ro­mâ­nia pentru emisiuni de obli­ga­ţiuni). Drept este că Ungaria a renun­ţat relativ timpuriu la asistenţa ex­ter­nă de la FMI. Aici găsesc câteva ex­plicaţii. Ea are o datorie publică mult mai mare decât a României (circa 80% din PIB faţă de circa 37%) care obligă la menţinerea accesului pe pieţe internaţionale în mod constant, chiar cu riscul unor costuri mai înalte. Când a făcut apel la FMI, Ungaria s-a confruntat cu o problemă esenţialmente de lichiditate, nu de solvenţă. În plus, corecţia majoră fiscală a fost făcută în mandatul Guvernului Ba­niai, înainte de izbucnirea crizei financiare, ceea ce a uşurat conside­ra­bil sarcina actualului Cabinet. De alt­fel, volumul datoriei publice este cel care induce la vecini un serviciu anual de peste 4% din PIB, adică cam cât a fost deficitul bugetului public în perioada 2008-2010 (spre compa­ra­ţie, serviciul datoriei publice în Ro­mânia a urcat de la 0,7% în 2008 la 1,8% din PIB în 2010). La noi, deficitul primar al bugetului public este substanţial mai mare, mai cu seamă din 2009 şi de aici apar greutăţi adiţionale în corecţia fiscală. La care se adaugă nivelul mult inferior al încasărilor bugetului public, de 32%-33% din PIB  faţă de peste 45% din PIB în Ungaria, în ultimii ani. Ca ordin de mărime, o corecţie bugetară de 3% din PIB înseamnă circa 9% din cheltuielile bugetului nostru şi vreo 6% din cheltuielile bugetului public ungar. Balanţa comercială a Ungariei a fost constant în surplus, ceea ce arată o forţă de export superioară, forţa industrială. În timp ce în anii precriză România avea deficite de cont curent de două cifre (cauzate, în largă măsură, de împrumuturi), Ungaria a avut deficite de cont curent insignifiante. Cred că în acest ghem de trăsături găsim o explicaţie pentru faptul că Ungaria are un rating de BBB–, adică mai bun decât al Ro­mâniei (care este BB+).

Dacă Ro­mâ­nia va reuşi consolidarea fiscală şi va ameliora alocarea resurselor prin investiţii în sectoare ce exportă şi în­lo­cuiesc importul cu succes (aşa-nu­mi­te tradables), ratingul său va creşte, ceea ce va reduce costurile de finan­ţare. În timp ce Ungaria, dacă va în­cer­ca să-şi acopere găuri bugetare prin taxe şi impozite suplimentare (ca măsuri temporare), îşi va înrăutăţi nota (costul) de acces pe pieţele internaţionale. Viitorul este deschis, deci, pentru cele două ţări. Dar comparaţia cu Ungaria nu este cea mai relevantă. De pildă, Cehia şi Polonia au ratinguri mult mai bune decât ale Ro­ma­niei: A+ şi respectiv A–. Şi cotaţiile obligaţiunilor lor ilustrează costuri de finanţare mult mai favorabile; CDS-urile la obligaţiuni cehe se învârteau în prima parte a acestui an în jur de 100 puncte de bază, în timp ce la cele poloneze erau în jur de 150 puncte de bază. Trebuie să reţinem că şi aceste două ţări (la care se adaugă Slovacia) au avut dezechilibre ex­ter­ne mult mai mici decât ale României în anii precriză şi încasările lor bugetare sunt net superioare (peste 40% din PIB) celor din România. Cu excepţia Ungariei, datoriile publice din ţările nou-intrate în UE sunt relativ mici. Dar ce îngrijorează în cazul unora (inclusiv România) este ritmul de creştere a acestor datorii şi de aici nevoia de consolidare fiscală.