Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oare cum puteau oamenii din acele vremuri să ia decizii de investiţii, fără să se uite la inflaţie, dobânda-cheie, la nivelul creşterii economice sau fără să arunce un ochi pe CDS-uri, ratinguri şi pe modelele cantitative în care sunt introduse principalele repere economice?
Păi, oamenii din acele vremuri se gândeau simplu şi sănătos. Dacă doreau siguranţă alegeau depozitele bancare şi rentele bonificate cu 4-5%. Dacă îşi asumau riscuri, îşi plasau banii în acţiuni. Care, la rândul lor, erau mai mult sau mai puţin riscante, în funcţie de domeniu. Şi nu ştiu cum se face că atunci s-a clădit industria României. Fără IPC, IPPI, PIB, CDS.
Iar acţiunile de la Bursă, spre deosebire de situaţia din prezent, puteau fi grupate pe domenii: bancare, petrolifere, miniere şi foraj, hârtie şi tipar, construcţii, metalurgie, forestiere, transporturi, asigurări, electrotehnică, diverse.
Să le luăm pe rând, ca să vedem în ce să investim. În 1925, când acţiunile BNR puteau fi cumpărate cu 20.000 de lei, s-au distribuit dividende de 730, ceea ce echivala cu un câştig anual de 3,6%. Iar în 1938, când respectivele titluri puteau fi achiziţionate cu 5.800 de lei, ofereau un dividend de 300, adică 5,2%.
Tot în acest domeniu, Banca Românească distribuia, în 1937, dividende de 55 de lei, la un cost al acţiunii de 525, deci peste 10%.
Citește pe Antena3.ro
Ce să alegem siguranţa mai mare ori un risc superior însoţit de un randament mai bun? Fiecare investitor cu priorităţile sale. Cu menţiunea că deţinerea acţiunilor companiei petroliere Astra, 900 de lei, era recompensată, în 1936, cu dividende de 50 de lei – peste 5%.
Şi se mai putea cumpăra ceva care asigura un câștig peste dobânzile de la depozite? La Creditul Minier s-au acordat, în 1936, dividende de 25 de lei, la acţiuni de 270 de lei. Deci peste 9%.
Cam la fel cum puteau obţine şi de la societatea Mica, cu sediul pe strada Benito Mussolini nr. 36 – 38. Numai că investiţia era mai mare, de 1.300 de lei pe acţiune.
Compania Letea, de fabricare a hârtiei, oferea dividende brute de 80 de lei în 1937 cu o investiţie de 900 de lei/acţiune: 8,75%. Şi Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşița, cu Malaxa acţionar şi Auschnitt administrator delegat, dădeau dividende nete de 50 de lei, la o investiţie de 460 într-o acţiune. Peste 10%!
Cu precizarea că Max Auschnitt deţinea şi societatea Titan – Nădrag – Călan, unde dividendele depăşeau de trei ori taxa scontului: 15%.
Sigur că existau şi dividende mai mari. Fabricile de pielărie şi încălţăminte Dermata Cluj au plătit, în 1937, dividende de 60 de lei pentru acţiuni cumpărate cu 310. Timp în care statul se putea împrumuta cu 4-5% pe 40-50 de ani. Ba chiar a suspendat plata unor împrumuturi şi a cerut păsuirea la plată, arătând că nu e cel mai sigur debitor.
Renta unificată 5% din 1903 urma să ajungă la scadenţă la 1 iulie 1970, iar cea 4,5% din 1913 la 1 aprilie 1970, între timp a venit însă comunismul.
Iată aşadar că se puteau face afaceri şi în era pre-QE. Atunci când nu se ştia cât e inflaţia, ca să fie acoperită de dobânzi mai mari. Nici nu se determina PIB potenţial, ca să se vadă dacă economia se supraîncălzeşte şi dacă-i nevoie să vină băncile centrale cu politici monetare restrictive.
Dar mai important de văzut este profilul companiilor, ofensiv ori defensiv. Un sector ofensiv putea fi considerat cel al băncilor comerciale, iar unul defensiv, industria petrolului. În general, unde materia primă contează mult în produs, sectorul e defensiv. La hârtie şi tipărituri, de pildă, business-ul e ofensiv, are rol preponderent ceea ce se scrie în ziare şi reviste, nu suportul. Iar ramura cu cea mai mare viteză de rotaţie a banilor e comerţul, şi cea cu cea mai redusă imobilizare de capital – serviciile.
În timp ce industria grea are nevoie de o cantitate mare de credit. Şi se bazează pe conexiuni politice, deoarece depinde mult de comenzile statului. De aceea Malaxa şi Auschnitt s-au bătut pentru a rămâne în graţiile lui Carol al II - lea. Ei ar fi primit, în perioada actuală, titulatura de baroni, dar cu precizarea că ei ştiau să administreze ceea ce li se punea pe mână.
În fine, cei de acum, care au furat şi corupt, au crezut că industria exploatată de Ceauşescu a fost atât de bine întreţinută, încât suportă jaful. S-au înşelat. Capitaliştii au fost cei care au creat industria, comuniştii au dus mai departe ceea ce au naţionalizat, iar postcomuniştii şi-au bătut joc de moştenirea primită.
Şi dacă tot am ajuns în postcomunism cu discuţia, ar trebui subliniat că respectivul interval s-a remarcat prin constituirea de mari rezerve valutare şi rezerve minime obligatorii. La ce au folosit? Au reprezentat garanţiile, alături de girantul FMI, ca să ne putem împrumuta în siguranţă. Ne-am îndatorat mult, fiindcă a trebuit să subvenţionăm lipsa de calitate a managementului.
Ca dovadă că acesta e slab, România are active foarte mari, în raport cu cât de puţină valoare adăugată generează. În mod firesc, banii n-ar trebui să stea în rezerve, care reprezintă garanţii pentru credite, şi nici ca politicile monetar-fiscale să controleze cererea agregată, ci ar fi necesar ca managerii să fie capabili să pună resursele la treabă pentru a crea ofertă de bunuri.
Dar cum nu sunt în stare, nu se abat prea mult de la modelul ceauşist în ale cărui „realizări” au crescut, o parte din bani sunt feriţi pentru a nu fi prăfuiţi cu ajutorul rezervelor. Din acest motiv, când deschidem o carte de economie veche şi încercăm să înşirăm diverse date şi noţiuni, se observă că nu se potrivesc deloc cu ceea ce se vede în momentul de faţă.
Riscul când dai economia pe mâna unor oameni de încredere, care nu se pricep la activitatea pentru care au fost numiţi, e că, în loc de pieţe şi dinamism, ai companii cu poziţie dominantă şi resurse ce nu-s utilizate eficient. Oare de asta nu ni se restituie in integrum alături de proprietăţile naţionalizate şi istoria economică a României? Pentru a nu ne da seama că încă nu ne-am întors la economia de piaţă?
