Filosofi în miniatură

Una dintre glumele de mare şi constant succes apare în dialogul comediei cinematografice "Duck Soup", capodopera fraţilor Marx. Proaspăt numit în funcţia de ministru de Finanţe al ţării imaginare Freedonia, Rufus T. Firefly, interpretat de Groucho, declara: "Raportul ăsta poate fi înţeles şi de un copil de 4 ani. Daţi fuga şi găsiţi un copil de 4 ani, fiindcă eu nu înţeleg nimic".

Dacă gluma vi se pare reuşită, este bine să ştiţi că o profesoară de psihologie de la Universitatea Berkeley din California a studiat o mulţime de copii de 4 ani şi a ajuns la o concluzie tulburătoare. Ea afirma într-un studiu recent că aceşti copii sunt, în anumite privinţe, mai deştepţi, cu mai multă imaginaţie, mai sensibili şi chiar mai conştienţi decât adulţii.

Nimeni, nici măcar autoarea Alison Gopnik, nu are de gând să-i concedieze pe cei care se ocupă de bugete, de credite, de investiţii (inclusiv miniştrii!) şi să recruteze în locul lor cine ştie ce trupă de preşcolari. Ea ne sugerează numai să dăm mai multă atenţie modului în care gândesc cei mici pentru a înţelege mai bine unele mari probleme.

Viaţa la o vârstă fragedă este în acelaşi timp cunoscută şi misterioasă. Cu toţii am fost cândva copii mici, iar ca adulţi petrecem relativ multă vreme stând de vorbă cu copii, mai cu seamă dacă sunt ai noştri. Dar cei mai mulţi dintre noi nu îşi pot aminti ceva trăit înainte de 5-6 ani, iar conversaţia dintre un adult şi un copil mic nu este în nici un caz un dialog de la egal la egal.

Doamna Gopnik lansează o idee neobişnuită legată de dezvoltarea mintală. Aceasta ar semăna mai degrabă cu o metamorfoză decât cu un proces treptat de creştere, aşa că adulţii nu se pot lăuda că înţeleg prea bine "larvele" din cărucioare. Dacă vrem să ştim ce le trece prin cap trebuie să facem un apel serios la ştiinţă şi nu la ce ni s-a oferit până acum.

Cercetările din viitor ne vor ajuta poate să renunţăm la ideile moştenite de la Freud şi de la întemeietorul psihologiei dezvoltării inteligenţei, Jean Piaget. Ei erau convinşi că un copil mic nu este capabil să deosebească realitatea de ficţiune. E uşor de acceptat, mai cu seamă pentru cei care au avut de-a face cu câte un viteaz de-o şchioapă care declară că în coşul de rufe se ascunde un balaur.

Experimentele descrise de Gopnik par convingătoare, deşi ar fi fost util să înţelegem cum de au greşit în asemenea hal şi Freud şi Piaget.
Jocurile copiilor sunt, aşa cum spunea şi Montaigne, treburi foarte serioase. Profitând de o lungă perioadă în care pot conta pe adulţi, copiii dau frâu liber imaginaţiei şi creează lumi ipotetice, devenind capabili să înţeleagă mai bine lumea reală. Jocul îi face să fie în stare să aleagă acţiuni potrivite cu situaţia, să interpreteze comportarea celorlalţi, să devină creaturi cu adevărat inteligente.

Se credea că micuţii nu sunt numai iraţionali, ci şi egoişti şi imorali. Este o nedreptate generată de teoria lui Piaget privind dezvolatrea simţului moral care ar începe de abia în adolescenţă. Eroare. Chiar şi la vârsta de 2 ani, un copil poate deosebi reguli morale ("Să nu baţi alţi copii!") de simple indicaţii ("Nu intra în casă cu pantofii murdari!), o interdicţie absolută de una relativă. Ceea ce nu îi împiedică să sară uneori la bătaie. Avem însă de-a face cu greutăţi în controlul impulsurilor şi nu cu o lipsă psihopatică de concepte morale.

Cei care se simt optimişti în legătură cu viitorul omenirii pot fi încurajaţi şi de alte observaţii. Gopnik constata că pruncii sunt empatici în mod natural la puţină vreme după naştere şi au tendinţe altruiste (nu întotdeauna) începând cu vârsta de 1 an. Dacă toate aceste veşti bune nu vi se par suficiente, mai putem adăuga că Gareth Matthews, profesor de filosofie la Universitatea Amherst, susţinea încă de acum vreo 20 de ani că preşcolarii sunt filosofi din naştere.

Curiozitatea lor nemărginită seamănă bine cu aparent nesfârşitele ruminaţii ale adulţilor. Oare asta înseamnă că filosofia este o formă de gândire neadecvată? Rămâne de văzut.

Importanţa copiilor în filosofie nu constă în asemănarea dintre întrebările lor şi cele ale profesorilor, ci în înţelegerea de către adulţi a mecanismelor prin care copiii cunosc şi înţeleg lumea. Desigur, copiii au nevoie de condiţii propice, printre care răsfăţul (în sensul bun al cuvântului) nu este pe ultimul loc.

Chiar dacă îi contestăm unele teorii, avea şi Piaget partea lui de dreptate când spunea că nu există copii răsfăţaţi, ci numai copii insuficient răsfăţaţi.