Gură-cască

Expresia de mai sus este folosită pentru a desemna un privitor nechemat. El nu este un pierde-vară sau un târâie-brâu (leneşi şi neglijenţi) şi nicidecum un chibiţ, spectator nepoftit la jocurile de noroc. Poate să pară neatent, bleg, surprins de ceea ce vede sau ascultă şi are gura întredeschisă. Dar nu cască cu adevărat.

Căscatul este un act involuntar care constă în deschiderea la maximum a gurii, şi trădează oboseala, somnolenţa sau plictiseala. Este însoţit de sunete nearticulate şi de zgomote provenind din articulaţia temporo-mandibulară, omul cască de îi trosnesc fălcile.

Cuvântul are originea în limba greacă (chasko), devine cascare în latină, cascaggine în italiană. Pasionaţi de etimologie par să fie şi organizatorii unui eveniment programat pentru luna iunie a anului viitor, la Paris. Este vorba despre Congresul Internaţional de Chasmologie, unde neurologi, antropologi, sexologi şi alţi oameni cu carte vor căuta să descifreze secretele căscatului.

Savanţii s-au întrebat de ce există căscatul, el nefiind rezervat oamenilor. Multe animale cască, câinii, leii, maimuţele. Până şi pruncii în pântecele mamei au fost surprinşi căscând cu multă poftă pe când pozau pentru ultrasonograme. Aproape toate explicaţiile încercate s-au dovedit a fi incorecte.

S-a crezut că o scădere a nivelului de oxigen în sângele circulant sau o creştere semnificativă a bioxidului de carbon, pe scurt, oboseala fizică, ar declanşa căscatul. Nu pare să fie aşa, o atmosferă bogată fie în oxigen, fie în bioxid de carbon nu are nici un efect notabil asupra celor expuşi. Faptul că se întâmplă să căscăm şi atunci când ne e foame a rămas şi el fără o explicaţie.

Nu se ştie nici de ce căscăm mai des într-o zi călduroasă decât atunci când e frig. O vreme, savanţii au cochetat cu ideea că un căscat contribuie la scăderea temperaturii creierului. Teoria cu pricina s-a născut moartă, un pacient febril cască mult mai puţin decât unul care nu are febră.

O creştere necontrolabilă a frecvenţei căscatului poate fi întâlnită la diabetici sau la victimele unui accident vascular cerebral. Nu ştim de ce. La fel cum nu ştim de ce o anumită parte a creierului devine mai activă în timp ce căscăm.

Nimeni nu a reuşit să explice de ce frecvenţa şi intensitatea căscatului cresc semnificativ înainte de a ne băga în pat, dar ambele scad vertiginos atunci când ne întindem şi ne învelim cu plapuma. Presupunerea că există o legătură cauzală între oboseală şi căscat este infirmată de crizele de căscat care apar imediat după trezire. Somnul odihneşte, nu-i aşa?

Gura larg deschisă ar putea fi nu o declaraţie de oboseală, ci un semn al trecerii de la o stare la alta, de la veghe la somn sau invers. Oamenii care sunt puşi în faţa unei experienţe deosebite, neobişnuite, sunt predispuşi la căscat, de exemplu paraşutiştii înainte de lansare sau studenţii înainte de un examen pentru care nu sunt suficient pregătiţi.

Unii antropologi susţin că operaţiunea de deschidere largă a fălcilor a evoluat pentru a servi ca semnal în interiorul unui grup: "A venit vremea să mergem la culcare", semnal greu de confundat şi cât se poate de uşor de interpretat. Dacă ar fi aşa, asta ar însemna că reproducerea semnalului lansat de o altă persoană ar fi un semn de empatie. Suntem puşi în faţa unei situaţii în care, poate pentru prima oară, strămoşii noştri au înţeles şi au reacţionat la o stare de spirit a unui seamăn de-al lor.

Empatia ne-a făcut să fim fiinţe sociale, să cooperăm şi să ne adaptăm la nevoile altora. Viteza şi intensitatea cu care reacţionăm la căscatul celorlalţi ar putea servi ca măsură a capacităţii de a ne integra într-un grup. Şi cimpanzeii cască şi imită căscatul altora, dar pentru ei e un semn de dominare mai mult decât de empatie, cu un puternic substrat de agresiune sexuală, iar la alte primate anunţă un atac iminent.

Ceea ce pare un act nepoliticos ar putea reprezenta un semn indiscutabil de umanitate, de trecere de la agresiune la cooperare. Omul e o maimuţă care cască, Homo oscitans în loc de Homo sapiens.  Să fie căscatul şi un semnal erotic? Deşi există încă dubii, specialiştii au găsit o legătură între antidepresive, căscat şi excitaţie sexuală. Discuţiile continuă.

În fine, se ştie prea bine că avem de-a face cu un fenomen contagios, căscatul este molipsitor. Deşi consider pariurile simple tranzacţii între un fraier şi un escroc, sunt dispus să pariez că un cititor al acestui articol a căscat mai des şi mai intens decât unul care nu a fost supus la aceeaşi încercare.