Himera europeană a salariului minim garantat

De frica sărăciei, elvețienii din Geneva au aprobat introducerea celui mai mare salariu minim garantat din lume: 4.086 de franci elvețieni, cca 3.700 de euro. Promovată de partidele de stânga şi de sindicate, măsura se vrea un mijloc de combatere a sărăciei provocate de coronavirus în orașul elvețian, dar vine și taman la timp pentru a da apă la moară discuțiilor din UE referitoare la salariul minim garantat.

         La 16 septembrie, Comisia Europeană a confirmat că vrea să provoace stabilirea unui salariu minim care să ofere “un nivel de trai decent” fiecărui cetățean comunitar. Dar nu se știe cum anume se va putea impune același salariu minim tuturor economiilor statelor membre, care depind de politici economice, fiscale și bugetare naționale nealiniate în prezent și greu de aliniat și în viitor. Deocamdată, Comisia von der Leyen încearcă să stabilească mai curând un standard comun de calcul care să conducă la obținerea unui salariu minim la 60% din media națională. Potrivit experților de la Bruxelles, salariul minim ar stimula munca, ar îmbunătăți productivitatea, ar crește cererea internă și rezistența economiei și ar putea contribui și la reducerea decalajului salarial între femei și bărbați. Dar unii critici ai conceptului subliniază că impunerea unui salariu minim la nivel european va avea ca efect sporirea inflației și reducerea masivă a unor locuri de muncă, mai ales din companiile antreprenoriale mici și mijlocii și din microîntreprinderi, acolo unde povara salarială atârnă greu în bugetele firmelor. Însă șefa Comisiei Europene spune că „salariile de dumping distrug demnitatea muncii, îi pedepsesc pe antre­prenorii care plătesc salarii decente şi distorsionează concurenţa loială pe piaţa unică“ și în consecință existența unui salariu minim pentru un nivel de trai decent va readuce un suflu nou în forța de muncă europeană.

         În contextul în care salariul minim variază de la puțin peste 300 de euro/lună în Bulgaria la peste 2.100 euro/lună în Luxemburg, diferențele mari de nivel se regăsesc și în diferențele mari de abordare politică a chestiunii. Executivul european vrea să promoveze puternic “negocierea colectivă, iar propunerea va respecta pe deplin posibilităţile diferitelor naţiuni şi tradiţiile“, după cum spunea Ursula von der Leyen, referindu-se la obținerea unui set de criterii clare şi stabile pentru toate statele naționale, la un proces de negociere între toate sindicatele şi toți angajatorii și la mecanisme “funcţionale” de monitorizare.

         Ideea salariului minim european nu seduce pe toată lumea. Economistul principal al Barclays Capital, Thorsten Polleit, comenta pentru DW că atunci când vine vorba de consolidarea creșterii și ocupării forței de muncă în toată Europa, salariul minim “este cu siguranță instrumentul greșit”, pentru că în zonele bogate ale UE salariile sunt “prea mari”, iar salariul minim nu ar ajuta la crearea de locuri de muncă atât de necesare în zonele cu salarii mici, deci cu economie săracă. Alți critici sunt de părere că salariile minime interzic lucrătorilor mai puțin productivi să intre pe piața muncii, iar această interdicție creează la rândul ei o creștere a subocupării, singura modalitate de a rezolva această problemă rămânând jocul deschis al cererii și ofertei, un joc în care salariul minim nu-și are locul. Criticii salariului minim susțin astfel că aceste politici nu sunt altceva decât protecționism împotriva concurenței nedorite.

         Secretarul general al Confederației Sindicale Europene, John Monks, spune însă că, de fapt, salariile minime pot fi avantajoase pentru lucrătorii străini, care ar urma să fie protejați printr-un acord colectiv sau printr-un un mecanism legal puternic de salariu minim. Consultantul fiscal Mihaela Mitroi, partenerEY România, arată că, pe lângă beneficiul reducerii inegalităților dintre cetățeni, creșterea salariului minim extinde baza de impozitare, stimulează consumul și cererea internă, lucruri care ajută la redresarea economiei.

         Dintr-o perspectivă realistă, diferențele dintre țări sunt prea mari în acest moment pentru o armonizare salarială europeană. Un salariu minim care ar fi acceptabil în Letonia ar fi prea mic pentru Germania, iar o sumă care ar funcționa pentru România nu ar fi suficientă pentru Belgia. În prezent, diferențele sunt pur și simplu prea mari pentru un salariu minim armonizat. În țările mai bogate (statele membre nordice, de exemplu), salariul minim este rezultatul negocierilor colective, în timp ce în țările cu economii slabe, precum România, standardul minim este stabilit - cu profundă tentă electorală - de guvern.

         În Uniunea Europeană, problema inegalităților economico-sociale între nord și sud și între est și vest are o amploare și o complexitate ce nu pot găsi rezolvare doar în salariul minim european. În multe țări mai sărace - precum România - economisirea, stabilitatea financiară, eficientizarea costurilor și mai ales investițiile în capitalul uman, toate împreună pot crește deopotrivă bunăstarea individuală și bunăstarea economiei naționale. Iar peste toate, o (mai) bună educație economico-financiară poate asigura standardul minim de bunăstare dorit de europeni.

         În prezența unor dezvoltări economice naționale diferite și în absența unor politici economice și fiscale comune, bunăstarea egală a tuturor europenilor rămâne doar o himeră.